Ştiam că adevărata poveste despre foametea din nordul Kenyei şi Somalia nu va fi, probabil, spusă atunci când am văzut o tânără activistă străină „relatând” despre foamete, pentru CNN, în tabăra de la Dadaab. Tânăra femeie albă, în mod clar instruită să folosească ocazia apariţiei ei la CNN, pentru a face publică organizaţia sa, purta un tricou care avea cuvântul OXFAM inscripţionat pe el.
Expresia fariseică şi compasiunea „corectă politic” erau evidente pe faţa ei când a vorbit despre copii înfometaţi şi mame sfrijite, mergând pe jos mile întregi în căutare de hrană. În mod previzibil, telespectatorii CNN a văzut imagini cu copii scheletici şi femei cu sânii stafidiţi, imagini care au lansat campanii de strângere de fonduri de multe milioane de dolari de către ONU şi agenţiile de donaţii.
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon a cerut donatorilor să strângă 1,6 miliarde de dolari numai pentru a ajuta Somalia. În acest timp, zeci de agenţii umanitare se înghesuie să-şi facă apariţia în Dadaab, cu scopul de a strânge fonduri pentru organizaţiile lor proprii. Jurnalista olandeză Linda Polman numeşte aceasta „Caravana crizei”.
În cartea sa cu acelaşi nume, Polman spune că o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul ideii de ajutor umanitar, „cu cavalcade de organizaţii urmând fluxul de bani şi concurând unele cu altele în fiecare teritoriu umanitar, pentru obţinerea celei mai mari părţi a miliardelor.” Potrivit lui Polman, o catastrofă umanitară precum cea din Somalia atrage în medie 1000 de organizaţii naţionale şi internaţionale de ajutor. Aceasta nu include organizaţiile de caritate „de buzunar”, care colectează fonduri prin intermediul bisericilor, cluburilor şi vânzării de fursecuri.
O mare parte din banii strânşi se duc în costurile administrative şi logistice ale agenţiilor de ajutor, inclusiv în salariile lucrătorilor cu ochi scânteietori, de genul tinerei descrise mai sus, care conduc maşini luxoase şi locuiesc în case frumoase, dar spun celor de acasă că trăiesc în zone dificile, unde ajută africanii înfometaţi. Mor oamenii de foame? Da. Ar trebui ca aceştia să fie ajutaţi? Desigur.
Dar cât de mult din produsele alimentare care ar trebui să fie distribuite, cel mai probabil vor fi furate de către miliţii, sau vor lua drumul magazinelor, caz în care vor fi comercializate? De asemenea, cauza reală a foametei în locuri cum ar fi Somalia este ascunsă prin zvonuri mass-media.
Într-un articol recent, Michel Chossudovsky, profesor de economie la Universitatea din Ottawa şi fondator al „Centrului de Cercetare privind Globalizarea”, susţine că, în anii 1980, agricultura în Somalia a fost grav afectată de reformele economice impuse de FMI şi Banca Mondială. Somalia a rămas auto-suficientă în producţia de alimente până la sfârşitul anilor 1970, în ciuda secetei periodice, scrie el.
Reformele economice, care au inclus măsuri de austeritate şi privatizarea serviciilor esenţiale, au destabilizat economia şi au distrus agricultura. Salariile din sectorul public s-au redus drastic, puterea de cumpărare urbană a scăzut dramatic, iar costul combustibilului, al îngrăşămintelor şi mijloacelor agricole au explodat. Acestea au creat premizele pentru războiul civil din 1991, după care Somalia încă se mai reface.
Foametea şi ajutoarele alimentare au devenit regulă, sute de agenţii de ajutor înfiinţând centre pentru a soluţiona o criză care a fost propria lor creaţie. În scurt timp, Somalia a devenit o „oportunitate de afaceri” care a oferit locuri de muncă pentru sute, dacă nu mii (cel mai mult în partea de Vest ) de angajaţi ai agenţiilor de ajutor. Nicholas Stockton, un fost director executiv Oxfam, a numit cândva acest fenomen „economie morală”.
Michael Maren, a cărui carte, „The Road to Hell”, ar trebui să fie lectură obligatorie pentru cei care doresc să înţeleagă politica şi economia ajutoarelor alimentare, arată modul în care acest ajutor a suprimat producţia locală de alimente din Somalia, a alimentat războiul civil şi a creat o criză alimentară permanentă.
Această criză şi lipsa unui guvern central puternic, care să funcţioneze bine, de asemenea, au dus la o situaţie în care agenţiile de ajutor pătrund şi ies din Somalia fără nici o verificare din partea guvernului.
De fapt, Somalia este condusă şi controlată de către agenţiile de ajutor – pentru că guvernul este acolo doar cu numele.
Din păcate, această poveste este puţin probabil să fie spusă la CNN, BBC, Sky TV sau de alte reţele globale de ştiri care domină agenda actualităţilor internaţionale. Şi aceasta nu va fi cu siguranţă spusă de către lucrătorii de la agenţiile de ajutor, ale căror mijloace de trai depind de banii donatorilor, care vor curge în curând în Somalia via Kenya.
Şi nici poporului somalez nu i se va da posibilitatea să explice telespectatorilor, ce impact au avut ajutoarele alimentare şi intervenţia străină asupra vieţii lor.
Rasna Warah, analist şi comentator cu sediul în Nairobi.
Sursa: globalresearch.ca
Am tradus şi postat acest articol pentru că i-am auzit pe mulţi idioţi în ultimul timp spunând că somalezii sunt nişte puturoşi, care în loc să muncească, stau cu mâna întinsă să primească ajutoare de la ONU şi Occident.
Şi să nu uităm că „măsurile” luate de FMI în Somalia sunt cam aceleaşi cu cele care se iau în prezent şi în România!
Zici ca idioti, cam asa e si la noi, in fond dupa 90 pregatirea fina spre capitalism s-a facut prin alterarea lenta a oricaror judecati solide si inlocuirea lor cu sloganuri care paralizeaza mereu constientul. Ca Basescu le zice unora „sunteti saraci pentru ca nu munciti” se potriveste perfect pe educatia lor recenta, reductibila la cateva idei din astea paralizante. Chestiunea asta ar trebui teoretic sa tina de securitate a statului, dar pentru noi razboi inseamna doar bata.
Dar apropo de Somalia, noi am avut copiii strazi, aurolacii, care au inghitit bani garla. Am preferat sa dau la cersetori decat la mizerabilii astia care vesnic aduna fonduri.
Mare adevăr grăit-ai! 🙂