Suprapopularea planetei, o minciună sponsorizată de Elite

By | 22 mai, 2012

O nouă rundă de convorbiri pentru impunerea de măsuri de austeritate şi strategii de depopulare a apărut în urma unui raport al Societăţii Regale, care trage un semnal de alarmă cu privire la aşa-numita criză a suprapopulării. Raportul, intitulat “Oamenii şi Planeta” a fost publicat pe 26 aprilie şi urmat de un val de articole ale „suspecţilor de serviciu” maimuţărind cu obedienţă avertismentele teribile ale Societăţii, despre viitorul omenirii într-o lume tot mai aglomerată. Paul Ehrlich a fost chiar îmboldit să critice Societatea pentru că nu a mers suficient de departe în raportul ei, nelăsând să se înţeleagă faptul că 5 miliarde de oameni ar trebui să dispară de pe faţa Pământului pentru ca populaţia să fie la un nivel “sustenabil”.

Ironia face ca acesta să fie acelaşi Paul Ehrlich, care striga ca din gură de şarpe despre “Bomba Demografică”, în urmă cu 45 de ani şi s-a dovedit că a greşit aproape orice predicţie a făcut la acea vreme. În 1968, Ehrlich a prezis că “sute de milioane de oameni (inclusiv americanii) sunt pe cale să moară de foame”, în 1970, dar s-a înşelat. În 1969 el a prezis că “dezastrele cauzate de smog” urmau să ucidă 200.000 de oameni pe an, în oraşe ca New York şi Los Angeles, pe la mijlocul anilor ’70, dar s-a înşelat. De asemenea, în 1969, practic, el a afirmat că “ar fi chiar dispus să parieze bani pe faptul că Anglia nu va mai exista în anul 2000.” Ultima oară când am verificat, Anglia era încă aici. În 1975, el a prevăzut că “revolte pentru hrană”, în America, în anii ’80, vor duce la dizolvarea Congresului, o altă predicţie care nu a reuşit să se împlinească. În anul următor a susţinut că “înainte de 1985, omenirea va intra într-o epocă reală a deficitului… în care rezervele accesibile ale multor minerale-cheie, se vor confrunta cu epuizarea.” Greşit din nou.

Prin 1980, economistul Julian Simon, s-a săturat să asculte fatalismul şi pesimismul celor care, asemeni lui Ehrlich, au continuat să prevadă un scenariu apocaliptic după altul, în numele acestei presupuse crize a suprapopulării. El a propus un pariu pentru oricine era dispus, că preţul pentru orice materie primă va fi mai mic la orice dată viitoare faţă de cât a fost la un moment dat. Paul Ehrlich a acceptat pariul, şi cei doi a elaborat un contract „futures” care îl obliga pe Ehrlich să cumpere de la Simon în 1990, cupru, crom, nichel, staniu şi wolfram în valoare de 1000 dolari, la preţuri din 1980. La momentul în care contractul s-a maturizat, preţurile au scăzut şi Ehrlich a fost nevoit să-i achite lui Simon un cec de 576,07 dolari. Simon i-a mai propus un pariu de 20.000 de dolari, la care a adăugat facilitatea ca Ehrlich să poată alege orice resurse şi orice interval de timp doreşte, dar Ehrlich a învăţat lecţia valoroasă de a nu mai pune în joc bani, atunci când gura îl ia pe dinainte.

În ciuda unei cariere de argumente şi predicţii eşuate, care nu s-au adeverit niciodată, Ehrlich a câştigat o subvenţie pentru geniu, de la MacArthur Foundation şi este încă tratat ca o figură venerată, bine informată cu privire la problema populaţiei. Problema, desigur, este că adepţii teoriilor sale alarmiste sunt înclinaţi să creadă aceste previziuni apocaliptice, deoarece confirmă viziunea lor malthusiană asupra lumii.

Thomas Malthus a fost un angajat al British East India Company, care a lansat ideea că producţia de alimente creşte în progresie aritmetică în timp ce populaţia creşte în ritm exponenţial. Astfel, susţinea Malthus în 1798, în infamul său “Eseu asupra principiului populaţiei”, era o certitudine matematică faptul că lumea se îndrepta spre un dezastru demografic. Problema lui Malthus şi a acoliţilor săi, însă, este că, la fiecare generaţie nu au reuşit să înţeleagă că problema populaţiei şi a resurselor nu este un joc de sumă nulă. La fiecare generaţie, începând cu cea în timpul căreia Malthus a scris tratatul său, ingeniozitatea umană a dezvoltat tehnologii şi tehnologii, care au ajutat extinderea terenului arabil pentru zootehnie şi agricultură şi a crescut numărul de culturi care pot fi cultivate pe fiecare acru, chiar şi în ceea ce priveşte numărul de persoane necesare pentru a lucra pământul, care a scăzut.

La fiecare generaţie, o nouă „cultură” de malthusieni a răsărit pentru a argumenta că de data aceasta extinderea ofertei de produse alimentare va eşua şi lumea va fi aruncată în haos şi la fiecare generaţie în care a fost prezisă Apocalipsa, aceasta nu a reuşit să ne ajungă. Iată-ne acum, cu 200 de ani mai târziu şi malthusieni ai timpului nostru continuă să susţină că acelaşi dezastru care nu a reuşit să ne ajungă de două secole, ne pândeşte acum după colţ.

Din păcate, nu trebuie să săpăm foarte adânc pentru a vedea partea întunecată a acestei tendinţe malthusiene. În 1969, Ehrlich a declarat că, în cazul în care metodele voluntare de control al naşterii nu ar stopa creşterea populaţiei suficient de repede, după gustul său, guvernele ar trebui să ia în considerare “adăugarea unui sterilizator temporar la produsele alimentare sau în sursele de alimentare cu apă.”

În 1972, guru-ul schimbărilor climatice de la ONU, Maurice Strong a susţinut că guvernele ar trebui să licenţieze dreptul cuplurilor de a avea copii. În 1977, “ţarul ştiinţei”, consilierul lui Obama, John Holdren a fost co-autor cu Ehrlich la un volum numit “Ecoscience”, care sugera din nou posibilitatea folosirii avorturilor provocate şi introducerea de agenţi de sterilizare în alimentarea cu apă, ca modalitate de a limita creşterea populaţiei. În 2002, editorul revistei on-line a InstitutuluiEarthIsland se plângea de introducerea energiei electrice în Africa. Filozofia lui Malthus este un teren fals, perfect pentru o ideologie care deplânge dezvoltarea economică şi progresul tehnologic.

Este interesant că, propriile estimări ale ONU, referitoare la populaţie şi fertilitate, arată că suprapopularea nu este o problema reală. ONU estimează o populaţie mondială de 9 miliarde de locuitori până în 2050 şi o stabilizare a sa după acest moment. Rata de fertilitate la nivel mondial (copii per cuplu) a fost de 4,95 în perioada 1950 -1955. A fost de 2,79, în perioada 2000 – 2005. Şi se aşteaptă să fie de 1,63, între 2095 – 2100. Privind lucrurile în perspectivă, rata fertilităţii de înlocuire, care ar fi necesară pentru a menţine populaţia la nivelul actual, se preconizează a fi de 2,1 în ţările dezvoltate şi la nivelul de 3,4  în cele în curs de dezvoltare, din cauza ratelor mai mari ale mortalităţii infantile. Cu o rată a fertilităţii la nivel mondial de 1,63 până la sfârşitul secolului, rasa umană va fi, în esenţă, dusă la auto-exterminare.

Chiar contrar previziunilor malthusienilor, pericolul foarte real pentru economie şi pentru specia umană în sine este foarte reala schimbare demografică, care se produce în cadrul unei populaţii în scădere. Acest fenomen este menţionat ca „iarna demografică” şi a fost înţeles de cercetători de zeci de ani. Populaţia este încă în creştere, din cauza ratelor de fertilitate ridicate ale generaţiilor anterioare şi o speranţă de viaţă mai lungă, dar ratele de scădere a fertilităţii se vor transforma într-o scădere a populaţiei la un număr de naţiuni, în acest secol, dacă aceste tendinţe se menţin. Ţările lumii dezvoltate, cu rate de fertilitate deja în declin, vor fi primele care vor experimenta efectele acestei tranziţii. Ţări precum Grecia, Rusia, Taiwan, Lituania, Coreea de Sud şi altele, care au deja o rată a fertilităţii mai mică de 1,5 şi un aflux mic de imigranţi, sunt fie deja într-un declin al populaţiei, fie se aşteaptă la asta în următoarea decadă.

Japonia este una dintre ţările aflate în fruntea acestui declin. Având una dintre cele mai mari speranţe de viaţă de pe planetă în rândul locuitorilor şi aflându-se pe locul 202, într-un top de 220 de ţări şi regiuni, în privinţa ratei de fertilitate, Japonia deja începe să se confrunte cu efectele îmbătrânirii rapide a populaţiei. Guvernul japonez apelează din ce în ce mai mult la măsuri politice dureroase, doar pentru a încerca să păstreze funcţionarea masivului său program de securitate socială.

Bazându-se pe 29 la sută din cei 1.120 de miliarde de dolari ai bugetului pe 2012, costurile pentru protecţia socială a pensionarilor din Japonia vor creşte pe măsură ce tot mai mulţi cetăţeni din generaţia „boomer”, post-război vor ajunge la vârsta pensionării. Raportul salariaţi-pensionari este în scădere pe tot globul, în Japonia scăzând de la 9,1 salariaţi per pensionar în 1965, la un nivel estimat de 1:1 pentru 2050. În consecinţă, de la mijlocul secolului, fiecărui lucrător japonez i se va cere să plătească pentru pensionarea unuia dintre vârstnicii ţării.

Aceasta este, desigur, complet de neconceput, dar voinţa politică de a face modificări ale sistemului este complet deficitară, mai ales de când majoritatea populaţiei este la vârsta pensionării, sau se va pensiona în viitorul apropiat şi este puţin probabil să voteze pentru desfiinţarea unui sistem de drepturi la care a contribuit toată viaţa. În schimb, prim-ministrul japonez actual, Yoshihiko Noda, încearcă să solidarizeze ţara în ideea creşterilor de taxe, cu scopul explicit de a face faţă deficitelor din domeniul securităţii sociale.

Situaţia, deşi, probabil, mult mai acută în Japonia, este comună ţărilor din întreaga lume, inclusiv Statelor Unite ale Americii. Niciunul din cei care intră în câmpul muncii astăzi, nu se aşteaptă să existe un sistem de securitate socială de tipul celor care există astăzi, la momentul în care va ajunge la pensionare, dar nu există nici o modalitate de a stopa un sistem al pasivelor nefinanţate în care pensionarii de astăzi şi-au petrecut întreaga viaţă plătind la el. Reforma sistemului politic pare a fi o misiune donquijotescă, şi este un paradox inerent de tip Catch-22 al programului în sine, de la începuturile sale în cadrul FDR, în anii ’30. Unei populaţii care suporta efectele Marii Crize i s-a promis un program care va avea grijă de ea la bătrâneţe. Acum, în timpul crizei actuale, în curs de desfăşurare, puţinul adunat din plăţile de asigurări sociale, pe care generaţia „boomers” a moştenit-o, după o viaţă întreagă de contribuţie la sistem, este risipit prin inflaţie de către Helicopter Ben (Ben Bernanke n.t.) şi echipa relaxării cantitative. În Europa este chiar mai rău, cu pensionari care mai degrabă se sinucid în locuri publice, cum ar fi cazul Greciei, decât să aleagă o viaţă de căutat prin gunoaie, ca urmare a măsurilor de austeritate impuse de eurocraţi.

Alte efecte economice ale populaţiei îmbătrânite vor începe să se facă simţite în anii următori, de asemenea. Scăderi ale pieţei imobiliare şi bursiere sunt inevitabile într-o societate cu un număr tot mai mare de pensionari, care vor strânge baierele pungii şi tot mai puţine cupluri tinere care să cumpere case sau investească în pieţe. Declinul ratelor de economisire, a veniturilor pe cap de locuitor şi a standardelor de viaţă sunt toate, de asemenea, prevăzute ca inevitabile într-o lume cu o populaţie în scădere. Având în vedere imensitatea problemelor generate de această tranziţie demografică, devine din ce în ce mai evident că malthusieni au pus problema “bombei populaţiei” pe seama ei: adevărata “Bombă Demografică” a secolului 21, nu este că sunt prea mulţi oameni, ci prea puţini.

Malthusieni au tendinţa de a susţine că scopul lor final este acea stare închipuită, de “sustenabilitate”, prin care economia viitorului nu va fi bazată pe creştere economică, ci va fi un sistem static, care se va auto-menţine prin „regenerabilitate”. Indiferent ce ar crede cineva despre viabilitatea sau oportunitatea unui astfel de sistem, fapt cert este că un astfel de sistem este imposibil în paradigma ratelor de fertilitate în declin. De fapt, în scopul realizării durabilităţii, rasa umană ar trebui să găsească o cale de a inversa declinul fertilităţii. Este o ironie că profeţii învechiţi ai Apocalipsei, cum ar fi Ehrlich şi Holdren nu pot trăi suficient de mult pentru a-şi vedea predicţiile îndeplinite în timpul vieţii lor, dar pentru a atinge obiectivele la care chiar ei visează, nu poate fi decât o speranţă pentru specia umană: Faceţi copii.

Sursa: GlobalResearch.ca

Dacă vreţi să înţelegeţi de ce Elitele doresc cu atâta ardoare să ne împuţineze, vă explică cum stă treaba Alan Watt, în această înregistrare video. Îmbuibaţii planetei au ajuns la concluzia că tehnologia a ajuns la un nivel de la care ei se pot debarasa de marea masă de sclavi, deveniţi acum „consumatori inutili”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge