A trăit odată un om înţelept, cunoscut în oraşul său şi foarte bogat. Avea omul familie, copii şi nepoţi şi avea grijă de ei ca şi de bunul mers al oraşului.

Într-o zi a murit soţia lui şi el a rămas singur în casă. După anul de doliu au venit copii la el şi i-au spus că e păcat ca el să locuiască singur într-o casă aşa mare.

„Vinde casa şi toate acareturile şi împarte banii între noi  Apoi vei locui la băiatul cel mare şi nu-ţi va lipsi nimic!”

La început aşa a fost, dar cu timpul ceilalţi copii au încetat să vină în vizită, apoi nici nepoţii nu mai veneau. Mâncarea o primea ca pe o favoare şi din ce în ce mai puţină, până a ajuns să rabde de foame.

Aşa s-a înrăutăţit situaţia lui încât îi era ruşine să iasă din casă şi să se întâlnească cu prietenii lui.

Într-o zi a zis omul fiului său cel mare să adune toţi fraţii şi surorile lui şi să-l cheme şi pe primar. căci are ceva important să le dea copiilor.

Când s-au adunat cu toţii, a spus omul: “Am împărţit toată averea mea între voi, dar a mai rămas o ladă cu bani şi diamante pe care am îngropat-o lângă copacul de la intrarea în oraş. Lada se poate deschide numai cu 2 chei pe care le dau, una primarului şi una băiatului cel mare. După moartea mea veţi merge împreună, veţi deschide lada şi primarul va împărţi banii între toţi copiii.”

Din acea zi omul a început să fie tratat aşa cum fusese tratat la început. Copiii veneau să-l viziteze, mâncarea era din cea mai bună, toţi îl tratau cu mult respect. Dar a venit vremea şi omul a murit.

După ce a trecut prima lună de doliu, s-au adunat toţi copiii şi împreună cu primarul au dezgropat lada şi au deschis-o. Dar în ladă era numai un cap de magar şi o scrisoare scrisă de mâna celui decedat.

Numai un măgar dă tot ce are încă din timpul vieţii!

Morala:

Dă copiilor cât se poate, dar păstrează ca să nu ai nevoie de ei!

Primită pe e-mail!

Am întâlnit destul de numeroase persoane al căror orizont de percepţie se limitează la propria persoană şi la ceea ce văd zilnic înaintea ochilor. Aceşti indivizi rupţi de realitatea lumii în ansamblul ei, nu pot vedea mai departe de propriile experienţe şi de universul strâmt în care trăiesc.

De exemplu, dacă îi vei spune unei astfel de persoane, că e sărăcie în România îţi va replica imediat iritată: „Cum să fie sărăcie, că uite la mine în bloc toţi au maşini, îşi fac concediile prin Grecia şi cumpără în draci de la Carrefour!” Sau, dacă le spui că sunt mulţi şomeri şi e foarte greu să-ţi găseşti azi un loc de muncă, vor sări în sus imediat: „Unde dragă nu sunt locuri de muncă, că uite io am servici! Numai cine nu-i pace munca nu găseşte!”

Dacă ai inspiraţia să întrebi acea persoană unde lucrează şi cum a ajuns acolo, după mai multe insistenţe, s-ar putea să afli că lucrează la o mare companie de stat, cu salarii grase şi a ajuns acolo la recomandarea unei rude şi în plus, acolo mai lucrează şi soţul/soţia, fratele, vărul, mama, tata sau sora… de fapt sunt o mare familie fericită care trăieşte fără griji, pentru că s-au descurcat.

Acest gen de oameni sunt, dintr-un anumit punct de vedere, un pericol social, pentru că, datorită orizontului lor îngust de vederi, datorită incapacităţii lor de a vedea realitatea în ansamblul ei, cad pradă manipulărilor de tot felul din partea politicienilor şi agenţilor de propagandă ai diferitelor grupuri de interese.

Experţi abili în comunicare le pot exploata slăbiciunile, stereotipurile de gândire şi spunându-le ceea aceştia vor să audă şi ceea ce sunt predispuşi să audă şi să vadă, le pot induce o serie de opinii şi convingeri false, care acţionează în defavoarea binelui public şi în favoarea intereselor private ale manipulatorilor. Astfel se creează dezbinare şi divizare socială, apatie şi neimplicare în viaţa publică şi o totală dezinformare în rândul maselor de cetăţeni în legătură cu realitatea în care trăiesc.

Am surprins o discuţie pe Facebook, deschisă în jurul unui citat al maestrului Zen, Taisen Deshimaru:

Pentru a practica Zen sau artele marţiale, trebuie să trăieşti intens, din toată inima, fără rezerve – ca şi cum ai putea muri în clipa următoare.

Dezbaterea era concentrată pe ce înseamnă să trăieşti intens. Asta este de fapt chiar esenţa doctrinei Zen şi nu doar atât, ci a oricărui alt sistem de meditaţie: să trăieşti intens clipa prezentă.

Ce înseamnă însă să trăieşti intens în prezent? Înseamnă să fii cu toate gândurile şi simţurile concentrate pe clipa prezentă. De exemplu, atunci când desfăşori o activitate comună, te speli pe mâini, uzi florile, bei ceai, sau faci orice altceva, să fii atent şi concentrat doar la acţiunea respectivă. Asta înseamnă să nu te gândeşti la cum ai petrecut aseară, ce vei face peste câteva ore, ce mai face partenerul/partenera de viaţă, sau câţi bani mai ai în cont.

La fel şi atunci când eşti la serviciu şi îţi exerciţi profesia, eficienţa maximă, va apare doar atunci când eşti total concentrat asupra a ceea ce faci în clipa prezentă, indiferent cât de măruntă sau plictisitoare este acţiunea pe care o întreprinzi.

În Occident, a trăi intens înseamnă cu totul altceva. Aici a „trăi clipa” înseamnă să te distrezi şi să faci lucruri riscante, de genul celor care „te fac să simţi adrenalina”. Mulţi indivizi care cred că trăiesc intens, fie îşi pierd nopţile prin cluburi, făcând abuz de alcool, droguri sau sex, fie sar cu coarda elastică, cu parapanta sau fac alte aşa-numite sporturi extreme.

Acest mod de a aborda lucrurile arată de fapt chiar neputinţa de a trăi intens clipa, deoarece respectivii caută distracţia, senzaţiile şi varietatea, tocmai pentru a fugi de plictiseala din clipa prezentă. La orientali, secretul constă în faptul că pentru ei, o clipă trăită făcând cea mai monotonă şi plicitisitoare activitate, este la fel de plăcută şi de intensă, ca una în care te distrezi în stil occidental.

Aşa se explică şi uriaşul succes al popoarelor asiatice în dezvoltarea economică şi tehnologică, prin faptul că pot trăi cu intensitate clipa prezentă, ducând cea mai măruntă activitate la măiestrie şi perfecţiune. Un gunoier japonez, chinez sau coreean îşi poate aduce meseria pe culmile măiestriei şi perfecţiunii, asemeni unui maestru Zen al trasului cu arcul, în vreme ce un occidental s-ar plictisi repede şi ar căuta ceva mai incitant şi mai avantajos financiar.

Un nou adevăr ştiinţific nu triumfă prin convingerea oponenţilor săi, ci mai degrabă pentru că adversarii săi mor, şi apare o nouă generaţie, care este familiarizată cu el.

Max Planck – fizician german

În SUA se organizează o competiţie pentru cele mai adecvate definiţii ale unor termeni contemporani. Pentru competiţia din 2010 termenul de definit a fost “corectitudinea politică”. Câştigatorul a dat următoarea definiţie:

Corectitudinea politică este o doctrină, cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de mass-media oficiale, care susţine afirmaţia cum că este întrutotul posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.

Primită pe e-mail.

Ieri am văzut filmul „The Shift – Ambition To Meaning”, un film despre descoperirea scopului vieţii, despre întoarcerea la „Sursă” şi depăşirea acţiunii izvorâte din ego. Este o combinaţie de film artistic – deci cu scenariu şi actori –  şi film documentar. Personajul central este dr. Wayne W. Dyer, un renumit psiholog, îndrumător spiritual şi scriitor american, care îşi joacă propriul rol şi pe acela de povestitor.

Pe dr. Wayne Dyer îl cunosc de mai mult timp din diferite înregistrări ale conferinţelor şi workshop-urilor sale, carţi audio şi articole de pe Internet pe care acesta le-a scris. Filosofia sa se inspiră din spiritualitatea orientală, în special din taoism, budhism şi hinduism.

Filmul prezintă în paralel povestile a mai mulţi bărbaţi şi femei, singuri sau în cupluri, aflaţi în vacanţă într-un loc mirific şi retras, aflat la malul mării. În această mică staţiune se află şi dr. Wayne Dyer care filmează o serie de interviuri cu o echipă de cineaşti, prilej cu care acesta le împărtăşeşte celor pe care îi întâlneşte învăţăturile sale spirituale.

Mi s-a părut interesant şi relaxant, cu toate că sunt obişnuit cu acest gen de producţii, iar cele două ore cât durează filmul au trecut destul de uşor. Este folositor celor care sunt interesaţi de evoluţia lor spirituală, de ameliorarea şi trecerea mai uşoară peste dificultăţile vieţii şi pentru cei care vor să afle care este sensul adevărat al existenţei şi menirea lor pe acest pământ.

Iată şi un citat din film, care mi-a atras atenţia în mod deosebit:

Este un mister pentru majoritatea dintre noi, pentru că credem că noi suntem cei care trebuie să facem totul. Nu e interesant? Că aveai tot ce-ţi era necesar în primele nouă luni (de la concepţie până la naştere n.r.)… De ce nu rămâne asta valabil şi pentru următorii 90 de ani? Pentru că intervenim.

Cu alte cuvinte cuvinte, nu trebuie tot timpul să încercăm să deţinem controlul, ci e bine „să ne lăsăm trăiţi de viaţă”. Conectându-ne cu sursa noastră originară, care este Dumnezeu, şi lăsându-ne ghidaţi de aceasta avem toate resursele necesare pentru a ne împlini scopul în viaţă.

Realizat în 2008, filmul îi are în distribuţie, printre alţii, pe Portia de Rossi, Michael DeLuise, Shannon Sturges şi Ethan Harper.

Am pus filmul întreg, cu subtitrare în limba română, ca să-l puteţi viziona aici. Îl mai puteţi descărca şi de la această adresă.

La emisiunea “Sinteza zilei” din 8 mai, a fost difuzat un colaj de gânduri exprimate de Octavian Paler în diferite apariţii de-a lungul timpului pe postul Antena 3. Omagiul adus marelui om de cultură şi gânditor român, a fost prilejuit de împlinirea a 4 ani de la moartea sa.

Am adunat aceste gânduri şi le-am aşternut aici, împreună cu un clip postat pe Youtube, în care am pus înregistrarea vocii maestrului.

O ţară fără statui şi fără trecut, nu are viitor.

Sincer să fiu, mă impresionează rău vorbele de ocară spuse despre România.

Ce se întâmplă de fapt,  în România… în România mor oamenii cu zile… în România se petrec crime politice.

România este o ţară fără reguli.

Primul lucru care a fost privatizat în România este interesul naţional.

În România există de 16 ani, doar demagogi, trăgători de sfori şi indivizi puşi pe căpătuială.

România a devenit ţara mătuşilor, ţara soacrelor, ţara nepoţilor, ţara cumnaţilor… nu se poate, e o bătaie de joc inadmisibilă!

Mai aparţine România, României?!

În momentul de faţă eu mă întreb, cum de România mai există! România nu e o ţară coruptă, România e o ţară jefuită, e o ţară prădată, e o haită de lupi şi dinăuntrul ţării şi din afară care în complicitate, fură tot ce se poate în România.

România există astăzi, rezistă datorită celor care spală closete în Italia şi în Spania şi care trimit aici în România, mă rog, miliarde de dolari. Fără îştia. Care şi-au luat lumea în cap, gata, s-ar strica toată situaţia asta!

După părerea mea, în România sunt 22 de milioane de suflete, nu 22 de milioane de cetăţeni.

Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei. Mă tem eu, că oameni care ridică privirea mută spre cer, mă rog, căutând la Dumnezeu un sprijin, pentru că s-au lămurit cum e cu grija statului faţă de ei, nici între ei nu mai există solidaritate.

România seamănă, după părerea mea, cu un vas spart, sfărâmat, în cioburi. Vasul ăsta spart, în cioburi, nu mai permite să duci, spre un viitor, un ideal naţional.

Dacă, zic eu, vor exista în România conştiinţe care nu se vor vinde, atunci e de sperat…

Îmi pare foarte rău, România are nevoie, în clipa de faţă, zic eu, de câţi mai mulţi pesimişti, ca mine, pentru a îi opri pe cei care mimează optimismul, în orice ocazie.

De România nu mă pot sătura, pentru că România face parte din destinul meu, nu pot să declar că nu sunt român. Eu continui să cred, indiferent ce cred eu despre poporul român, că un om normal are o singură patrie, restul sunt ţări.

Trăim cu impresia că stă în puterea noastră să ne croim drumul în viaţă, că doar de noi depinde succesul sau eşecul, în funcţie de alegerile pe care le facem “în mod conştient”.

Dar iată că un experiment realizat cu un scaner tomograf arată faptul că decizia unei acţiuni apare în subconştient cu 6 secunde înainte de a-o gândi în mod conştient. Ceea ce demonstrează că acţiunile şi libertatea noastră de a alege depind mai puţin de voinţa noastră şi sunt dictate mai mult de informaţia primită din mediul exterior sau interior.

De aceea renunţarea la unele obiceiuri nesănătoase este atât de dificilă, iar publicitatea, propaganda şi manipularea sunt atât de eficiente, deoarece ele acţionează asupra subconştientului, care se află în afara controlului şi voinţei noastre conştiente.

Este o temă de meditaţie foarte serioasă…

Emil Boc vorbeşte mai mereu despre performanţă, competenţă şi despre faptul că românii trebuie să muncească mai mult şi mai bine. Un alt Emil, de data aceasta filosoful român Emil Cioran, ne spune că, dimpotrivă, munca în exces depersonalizează şi chiar tâmpeşte:

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil. Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate.

Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.

Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi.

Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea. Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară.

Cu toate astea, în mod paradoxal, suntem conduşi de nişte oameni care nu muncesc şi cu toate astea, sunt cam… Oare cum se explică asta?

După cum cred că v-aţi dat seama, liceul l-am făcut pe vremea lui Ceauşescu. Şi în mod surprinzător, am învăţat atunci o serie de lucruri interesante, care azi nu cred că mai există prin manuale, fiind transferate în cărţile despre „teoria conspiraţiei”.

De exemplu, aveam un profesor de istorie foarte bun, domnul Sîrbu, care ne spunea că Primul şi Al Doilea Război Mondial au fost pornite de oligarhia financiară mondială, care dorea să împartă lumea în „sfere de influenţă”. Sau, despre partidele istorice, PNL şi PNŢ spunea că au fost înfiinţate pe principii populiste (având şi denumiri populistem, „naţional” şi „ţărănesc”) care ascundeau adevăratele lor interese de clasă.

Evident că aceste lucruri nu erau prezentate chiar atât de direct în manuale, dar domnul profesor, reuşea să ne dezvăluie aceste lucruri, prin talentul său pedagogic.

Dar de fapt eu vreau să vorbesc acum despre cu totul altceva, şi anume despre profesoara mea de filosofie din acei ani, care se numea Mihaela Miroiu. Era o femeie tânără, până în 30 de ani şi adopta un stil mai hippie, cu bluze stil „flower power” şi părul lung şi drept în stil Sharon Tate.

Doamna profesoară ne-a spus într-o zi, câteva lucruri despre nişte filosofi ca William James, Henri Bergson sau Herbert Marcuse, care, dacă îmi amintesc bine au avut o anume influenţă în conturarea curentului filosofic american numit pragmatism.

Acum vine şi partea interesantă, despre care vreau să vă spun. Profa de filosofie ne-a spus, cu această ocazie, un lucru deosebit de interesant, care era neobişnuit pentru acei ani de regim comunist. Cică scopul real al protestelor şi manifestaţiilor publice în democraţie, nu ar fi acela de a face revoluţii şi de a schimba guverne, ci doar de a disipa nemulţumirile şi tensiunile sociale. Cu alte cuvinte, omul este liber să iasă în stradă, să urle, să îl înjure pe preşedinte, Guvernul, pe Papa etc. iar după aceea, odată calmat, se întoarce acasă, deschide o bere, se uită la televizor, sau pleacă la shopping, la meci şi lucrurile merg mai departe, ca şi înainte, în „pace şi armonie”.

Mi-am adus aminte de acest lucru ieri, când m-am uitat la manifestaţiile organizate de sindicate, cu ocazia moţiunii de cenzură. Oamenii au venit, au strigat, şi-au vărsat nervii, apoi „şi-au pus coada între picioare” şi au plecat, chiar înainte de pronunţarea votului moţiunii.

Mircea Badea, aseară, mai avea puţin şi se dădea cu capul de masă de disperare că românii nu au ieşit în stradă, în număr suficient de mare, pentru a-şi striga nemulţumirile şi eventual să răstoarne Guvernul. Fraţilor, să ne înţelegem, suntem în democraţie! În democraţie nu se fac revoluţii, se fac doar alegeri… Chiar îl auzeam pe Emil Hurezeanu vorbind într-o emisiune despre revolta din Tunisia şi spunea că protestul acelui vânzător, care şi-a dat foc în public, ar fi declanşat toată nebunia. Şi asta deoarece acolo era un regim dictatorial! În vreme ce la noi protestul lui Adrian Sobaru nu a putut avea aceleaşi rezultate, pentru că noi trăim în democraţie… Iar în democraţie oamenii sunt „dresaţi” să fie cuminţi… zic eu… Sclavia terorii a fost înlocuită cu sclavia confortului.