Ca să nu credeţi că aici vorbeam din propria imaginaţie, redau concluziile unui studiu realizat în cadrul unui proiect Global Development Network South East Europe (GDN-SEE), obţinut de GEA din partea Institutului de Studii Economice Internaţionale din Viena, avându-i ca autori pe economiştii Liviu Voinea şi Flaviu Mihăescu.

Cercetarea este bazată pe Ancheta Bugetelor de Familie (ABF) realizată de Institutul Naţional de Statistică în anii 2004, 2005 şi 2006. ABF are un eşantion de peste 33.000 de gospodării în fiecare an. Fiecare membru al gospodăriei de peste 15 ani este intervievat şi datele privind caracteristicile personale şi venitul sunt înregistrate. În 2005, au fost intervievaţi 99.414 indivizi (din care 20.777 câştigau un salariu), faţă de 101.692 indivizi în 2004 (din care 20.759 câştigau un salariu).

Iată şi concluziile acestui studiu:

• Câştigurile au fost distribuite foarte inegal: 10% din angajaţi au obţinut 40% din câştigurile din cota unică.
• Indicatorii de inegalitate pe care i-am calculat arată cu toţii o creştere a inegalităţii determinată de cota unică.
•  Familiile care au câştigat cel mai mult au şi cheltuit cel mai mult din acest câştig (cele mai bogate familii au consumat 84% din câştigurile din cota unică, cele mai sărace familii au consumat 74%).
• Cota unică a sporit inegalitatea distribuţiei veniturilor.
• Cota unică a stimulat economia pe partea de cerere, nu de ofertă, stimulând consumul (82% din câştigurile din cota unică s-au dus în consum).
• Cota unică a crescut stimulentul pentru a munci, dar în special pentru cei cu salarii deja mari.

Prezentarea integrală a acestei lucrări o puteţi descărca de aici.

Aţi observat că de fiecare dată când o problemă de ordin social, politic, economic sau de altă natură, este supusă dezbaterii publice, totul se desfăşoară ca într-un meci de fotbal? Terenul este bine delimitat dinainte, regulile sunt stabilite deja, iar particpanţii sunt împărţiţi mereu în două tabere opuse… mereu două.

Multă lume ar crede că aşa e normal să fie, că e în firea lucrurilor şi că totul se întâmplă de la sine. Dar nu este aşa. Ideea că progresul se realizează prin conflict, prin lupta între două principii contrare este un concept filosofic numit dialectică. Iar Elitele Oculte, aflate în vârful piramidei sociale, folosesc acest concept ca tehnică de control al maselor.

Vedeţi voi, lucrul de care se tem cel mai tare cei aflaţi în vârf, este ca nu cumva cei aflaţi la baza piramidei – „idioţii utili” sau „consumatorii inutili”, cum le place lor să îi numească – să se organizeze şi să devină o forţă unitară. Şi pentru a evita acest lucru Elitele creează atunci ele însele structuri şi le organizează, pentru a oferi un cadru şi un mod de funcţionare care să fie sub controlul lor şi să le servească interesele.

De exemplu, decât să aştepte ca societatea civilă să se organizeze în mişcări ecologiste, o corporaţie petrolieră îşi creează ea propriile ONG-uri de profil, pe care le finanţează şi le coordonează după bunul plac. La fel s-a întâmplat şi în cazul mişcării proletare. În loc să apară o mişcare muncitorească autentică, menită să apere interesele celor mulţi, săraci şi exploataţi, a fost creată una bazată pe o filosofie inventată de un burghez, un reprezentant al clasei exploatatoare, Karl Marx. Apoi această filosofie pusă în practică a fost transformată în ceva atât de oribil, încât nimeni din generaţiile următoare să nu-şi mai dorească vreodată să audă de proletariat, dreptate socială, socialism, sau comunism.

Însă pentru fiecare construcţie de acest gen, trebuie creată şi una aflată în antiteză cu ea, pentru a-o contrabalansa. Astfel, pentru o mişcare ecologistă este necesară una a corporatiştilor, a celor care vor să munceasă, vor capitalism, carieră etc. Iar pentru mişcarea marxistă a fost creată, în contra-partidă, fascismul.

Dacă studiem puţin problema, vedem peste tot astfel de binomuri: socialism – capitalism, stânga – dreapta, progresişti – conservatori, atei – fundamentalişti religioşi, feminism – tradiţionalism, globalism/multiculturalism – naţionalism, ecologism – consumerism, băsism – uslism etc. Observaţi abundenţa de „isme” şi „ismuri”!

Ca să înţelegeţi mai bine cum funcţionează acest mecanism şi ce scopuri urmăreşte, am să analizez două exemple din istoria recentă.

În 2008 a izbucnit criza financiară din Statele Unite. Cauzele reale au fost speculaţiile financiare abuzive favorizate de măsurile legislative de dereglementare economică şi financiară ale guvernelor occidentale luate în numele economiei de piaţă şi globalizării.

Cei mai afectaţi au fost săracii şi cei din clasa mijlocie care au făcut credite pentru a-şi cumpăra o casă, în vreme ce speculanţii şi marii finanţişti au făcut profituri record, în timp ce multe bănci, în loc să dea faliment, au primit sute de miliarde de dolari ajutor de la guvernul SUA din banii contribuabililor.

Ce au făcut Elitele pentru a-şi ascunde vinovăţia? Au creat două mişcări antagonice, mutând problema din domeniul economico-financiar în zona social-politică. Una care a devenit deja brand şi este susţinută la nivel global este cea cu „Occupy Wall Street”, care a devenit mai apoi „Occupy Ceva” pe tot mapamondul. Această mişcare este una de tip socialist, dacă nu ştiaţi şi este finanţată şi organizată de mari magnaţi şi speculatori financiari cum este cazul lui George Soros.

Acum, cineva cu o gândire mai îngustă, ar putea întreba, de ce un mare capitalist cum e Soros, ar sponsoriza o mişcare socialistă? De ce şi-ar da singur cu ciocanul peste degete? Dar veţi vedea că nu este deloc aşa.

Pe lângă mişcarea stângistă, de tip „flower power”, a săracilor de pe Wall Street, s-a întărit şi conturat o mişcare a radicalilor de dreapta, în cadrul Partidului Republican prin apariţia aşa numitei „Tea Party”. Aceştia propun măsuri economice de austeritate, de dreapta, „măsuri dure, dar necesare” dar nu le pot aplica, din cauza „puturoşilor de socialişti” care protestează în stradă pentru a primi „pomană de la guvern”.

Pricepeţi cum stau lucrurile? Problema a fost mutată din planul economico-financiar, unde nişte escroci trebuiau arestaţi şi nişte bănci ar fi fost corect să dea faliment, în domeniul confruntărilor social-politice, prin organizarea acestor mici revoluţii socialiste ale „cetăţenilor indignaţi” de „măsurile de austeritate” impuse de guverne, răspândite pe tot pe unde a pătruns „criza”.

Al doilea exemplu este cel de la Roşia Montană. Aici cetăţenii sunt împărţiţi în două tabere: corporatiştii, care vor începerea proiectului, deoarece „tot ce vor ei este să muncească” şi ecologiştii, care vor un mediu curat şi agro-turism. Atât gruparea corporatiştilor, cât şi ONG-urile ecologiste sunt finanţate şi dirijate de acţionarii de la Gabriel Resources. Şi aici s-ar putea pune întrebarea, de ce acţionarii exploatării aurifere, ar finanţa nişte ecologişti care se opun proiectului lor? Expicaţia este aceeaşi ca şi în cazul precedent. Este vorba de o diversiune.

Dacă veţi urmări dezbaterile dintre cele două tabere, pro şi contra începerii exploatării, veţi remarca faptul să discuţia se învârte în proporţie de 99% în jurul problemelor de mediu: dacă cianurile sunt periculoase, dacă iazul de decantare se va revărsa, dacă firma îşi va asuma obligaţiile de ecologizare după încetarea exploatării etc. Aproape nimeni nu mai pomeneşte de problema cu adevărat importantă, aceea că o firmă străină va scoate de acolo tot aurul, argintul şi metalele rare, le va  vinde pe piaţa internaţională, iar statul va încasa teoretic ceva dolari şi practic mai nimic, nici bani, nici aur.

În concluzie, atunci când luptaţi pentru o cauză, să nu mai cădeţi niciodată în această capcană a dihotomiilor prefabricate şi să nu mai acceptaţi să jucaţi după regulile făcute de alţii. Priviţi problema de sus, ieşiţi din echipa cu care jucaţi, părăsiţi terenul şi căutaţi-i pe cei care au organizat meciul şi au stabilit regulile. Aceasta este singura metodă de a identifica adversarul real.

Am ajuns la concluzia că unii oameni sunt pur şi simplu răi de la natură. Nu au nevoie pentru asta de vreun motiv anume, nu este din cauza unei traume din copilărie, sau a unei împrejurări anume, care să favorizeze acest lucru.

Aceste persoane au doar un creier reptilian mai puternic decât creierul frontal caracteristic omului civilizat. Acest creier primitiv, care funcţionează pe principiul opoziţiei şi care are rolul primordial de conservare şi apărare a individului, este sediul instinctelor primare, animalice, specifice vieţuitoarelor preistorice.

Datorită presiunilor sociale, a nevoii de relaţionare şi trai în colectivitate, aceste persoane încearcă să îşi creeze o aparenţă umană, prietenoasă şi sociabilă. Astfel se nasc ipocrizia, disimularea, perfidia, manifestate prin atitudini binevoitoare, zâmbete şi complimente false, adeseori un altruism exagerat.

Această pojghiţă subţire de bunătate, menţinută artificial, uneori se rupe, în special în momentele critice, de tensiune emoţională maximă. Atunci iese la iveală adevărata personalitate până atunci reprimată: agresivitate, ură, dispreţ pentru ceilalţi, şuvoaie de venin, insulte şi jigniri.

Cei din jur se întrebă şocaţi: “Oare ce-o fi cu el (ea)?” De fapt nu e nimic cu persoana respectivă, doar masca socială a căzut şi adevăratul chip a ieşit la lumină.

Observ tot mai mulţi oameni, în special cei din generaţiile tinere, îndoctrinaţi cu ideea stupidă că singurul factor de progres în societate ar fi competiţia. Acest cult al puterii, al învingătorului şi al selecţiei „naturale” în societate este promovat în special în Statele Unite şi lumea occidentală, prin acea industrie a cărţilor şi a cursurilor de „dezvoltare personală”, de succes în afaceri, în viaţă şi în orice altceva, a „speakerilor motivaţionali”, care te învaţă cum e cu „gândirea pozitivă” şi „spiritul de învingător”, a filmelor comerciale, a transmisiilor sportive şi a emisiunilor-concurs de televiziune.

În realitate, competiţia ca factor de progres în societate este o gogomănie, deoarece societatea prin definiţie are la bază cooperarea şi beneficiul echitabil al tuturor membrilor săi. Chiar şi în natură, care este oferită ca model, competiţia apare în special la formele primitive de viaţă şi în general numai în condiţii extreme, atunci când este pusă în pericol supravieţuirea individuală.

Problema cu competiţia este că ea aduce beneficii numai unui grup foarte mic de indivizi, marea majoritate având doar de suferit şi fiind nevoită să suporte costurile câştigului celor aflaţi „pe podium”. Acesta este şi motivul pentru care, cei aflaţi în vârful piramidei sociale au tot interesul să promoveze competiţia, selecţia naturală şi „lupta pentru supravieţuire”.

Acest principiu este ascuns în două foarte cunoscute simboluri folosite de Oculta Mondială, care vrea să preia controlul deplin asupra asupra întregii planete: piramida şi triunghiul.

Piramida înfăţişează modelul după care este structurată societatea capitalistă. Un grup restrâns de oameni se află în vârf, deţinând tot controlul, puterea şi avantajele şi pe măsură ce coborâm spre bază, o masă tot mai mare de oameni, care se luptă pentru a ocupa un loc cât mai înalt în ierarhie sau măcar să supravieţuiască.

Această structură piramidală se auto-menţine prin acest mecanism al competiţiei care oferă celor aflaţi în vârf sursa puterii şi a controlului asupra societăţii. Promovând competiţia şi lupta pentru succes, se creează celor aflaţi la baza piramidei iluzia că au şansa de a ajunge şi ei cândva acolo sus, unde totul e minunat. Este aşa-numitul „vis american” al societăţii de consum.

Ceea ce nu ştiu cei aflaţi pe treptele inferioare este faptul că, cu cât te afli mai jos, cu atât este mai greu să ajungi în vârf, iar cu cât te afli mai sus, cu atât ai mai mult control asupra bazei şi cu atât este mai greu să fii dat jos de acolo.

Elitele aflate în vârful piramidei au doar de câştigat de pe urma acestei filosofii. Pe de-o parte, datorită faptului că cei aflaţi pe treptele inferioare se află mereu unii în luptă cu alţii şi astfel sunt tot timpul dezbinaţi, nu există pericolul ca cei de jos să se unească pentru a-i da jos pe cei din vârf deoarece nu conştientizează faptul că aceştia din urmă sunt de fapt adevărata cauză a problemelor celor mulţi şi săraci. Pe de altă parte de pe urma acestei lupte pentru supravieţuire şi „selecţii naturale” din rândul celor mulţi, cei aflaţi în vârful piramidei sociale îşi măresc şi îşi consolidează puterea, controlul şi bogăţia.

Un alt simbol universal foarte cunoscut este triunghiul. Dacă în creştinism acesta simbolizează Treimea Divină, în cadrul organizaţiilor secrete oculte el are semnificaţii legate de putere şi control.

Dacă privim imaginea unui triunghi vom observa că are la bază două puncte unite printr-o linie orizontală. Aceasta simbolizează opoziţia şi lupta contrariilor. Dinspre cele două puncte de la bază pleacă două linii oblice care converg într-un punct aflat deasupra celor două situat la jumătatea distanţei dintre ele. Acest lucru simbolizează faptul că cel aflat în afara conflictului deţine controlul. Această structură al putea fi ilustrată mai popular prin proverbul „Când doi se ceartă al treilea câştigă” sau anticul dicton „divide et impera” (dezbină şi cucereşte).

Tehnica de control ilustrată mai sus este folosită de sute de ani de bancheri spre exemplu, care împing două  state să între în război, apoi le împrumută pe ambele cu bani, pentru, a-şi finanţa armatele, apoi, după război, le mai împrumută încă o dată pentru a reclădi ţările distruse. La fel procedează şi Traian Băsescu, atunci când pune în conflict două categorii sociale, pentru ca apoi să adopte măsuri care le dezavantajează pe amândouă, fiecare tabără crezând că măsura împotriva ei a fost luată din cauza celeilalte (de ex. pensionari vs. tineri, bugetari vs. privaţi etc.)

Elitele şi-au perfecţionat de-a lungul secolelor această ştiinţă a conflictului, pentru a-şi consolida poziţia, pentru a-şi mări puterea asupra maselor şi a-şi spori bogăţiile. Ideologia fascistă a competiţiei, care stă la baza capitalismului corporatist actual este metoda prin care cei mulţi şi săraci sunt păcăliţi să participe de bunăvoie la acest sistem al sclaviei de pe urma căruia profită doar cei puţini şi foarte bogaţi.

În concluzie, ce trebuie să facem cu competiţia, să o desfiinţăm definitiv? Răspunsul este, fireşte nu. Dar competiţia nu trebuie să fie niciodată între membri sau categorii ale societăţii, ci doar cu noi înşine, la nivel individual şi cu provocările şi obstacolele pe care ni le pune în faţă natura, la nivel colectiv. Dar şi în acest caz, nu trebuie să încălcăm legile armoniei şi echilibrului universal.

1. Părerea că un om poate beneficia de pe urma zbrobirii altuia.

2. Înclinaţia de a-şi face griji cu privire la lucruri pe care nu pot să le schimbe.

3. Tendinţa de a insista că un lucru anume este „imposibil” , pentru simplul motiv că ei nu îl pot face, ei nu îşi pot imagina cum ar putea fi realizat.

4. Agăţarea de motive de mândrie, preferinţe şi prejudecăţi triviale.

5. Faptul că se opresc din învăţat şi nu continuă să-şi ascută mintea, îndeosebi creându-şi obiceiul de a citi şi studia.

6. Încercările constante şi insistente de a-i constrânge pe alţii să creadă ce cred ei şi să trăiască aşa cum trăiesc ei.

Am găsit aceste idei într-o carte pe care am citit-o acum ceva timp. Nu ştiu dacă exact acestea sunt cuvintele cu care s-a exprimat Cicero, dar cu siguranţă aceste principii sunt folositoare şi bune de urmat. Când spun asta, evident mă gândesc la principiile contrare acestor greşeli care sunt enumerate aici.

Din punctul de vedere al corporaţiilor, a obţine din ce în ce mai mult este impulsionat parţial de lăcomie, parţial de dinamica obţinerii de profit, capitalismul, dar este impus şi de frică, pentru că, dacă n-o faci, dacă nu te poţi extinde mai repede decât corporaţia următoare, aceea va primi bani pentru cercetare şi pentru reclamă, te va învinge şi te poate scoate din joc.

“Nu sunteţi destul eficienţi ca fabrică, cum ar trebui să fiţi conform calculelor noastre!” Aşa vorbeşte bancherul! “Deci, ca atare, fie vom mări costurile creditului dumneavoastră, fie vă vom obliga să faceţi lucruri rele lucrătorilor sau comunităţii sau mediului înconjurător, pentru a vă stimula veniturile şi valoarea acţiunilor. Şi vă vom credita numai în acele condiţii!” Modul frumos de a o spune este că “băieţii drăguţi ajung ultimii”.

Dacă vă comportaţi dur cu alţii, aveţi un potenţial în dezvoltare. Aveţi şansa de a putea concura. Dacă vă pasă şi sunteţi îngrijoraţi social de alţii, aveţi un dezavantaj imens. Deci, cred că această concurenţă dinamică, pe care o avem, chiar împiedică anumiţi oameni să aibă succes, dar aş spune că ceea ce te împiedică să ai succes nu este legat de competenţă, creativitate, sau inteligenţă, ci de absenţa cruzimii, cel mai adesea.

Din documentarul “The Money Fix” (Repararea banilor)

Comentariul meu:

Promotorii acestui sistem spun că asta e firea naturală a lucrurilor, că supravieţuieşte cel mai puternic, că la baza progresului ar sta conflictul şi competiţia etc. În realitate această teorie este falsă, baza societăţii fiin cooperarea şi sprijinul reciproc.

Această luptă pentru supravieţuire este creată artificial de bănci, mai exact de sistemul monetar actual. Banii sunt creaţi de bănci prin creditele acordate firmelor şi persoanelor fizice, dar prin acest mecanism se creează numai banii care trebuiesc returnaţi, nu şi dobânda. De aceea întotdeauna în circulaţie vor fi mai puţini bani decât este nevoie.

Prin urmare, oamenii şi companiile vor trebui să se bată efectiv unii cu alţii pe aceşti bani, care, deşi sunt creaţi din ce în ce mai mult, sunt totdeauna insuficienţi pentru a asigura nevoile tuturor membrilor societăţii. Deci sistemul financiar este un imens joc Caritas, care, în momentul în care se opreşte, vor exista întotdeauna un număr de membri ai societăţii care vor fi scoşi din joc, adică vor da faliment, nu vor putea să-şi plătească datoriile, vor rămâne pe drumuri etc.

Asta se întâmplă indiferent de cât de mult au luptat persoanele respective pentru a se descurca, cât de inteligenţi, creativi, sau harnici au fost în „lupta pentru supravieţuire”, de obicei câştigând în acest joc cei care sunt cei mai cruzi, imorali, escroci, în general cei care trădează normele şi convenţiile care stau la baza funcţionării societăţii. Adică paraziţii…

Poate că unul din lucrurile care îi distinge pe cei cu o mentalitate fascistă de restul persoanelor, este modul în care reacţionează în situaţii care dau naştere sentimentelor de nesiguranţă şi de inadecvare. Ambele tipuri de oameni vor avea tendinţa să caute să-şi mărească puterea, lucru care înseamnă controlul asupra rezultatului evenimentelor, dar cei cu o stare de spirit fascist au tendinţa de a supraestima puterea lor de influenţă asupra rezultatelor, pe care este posibil să le atingă. Acest lucru conduce la un comportament care de multe ori le aduce în poziţii de conducere sau de autoritate, în special în cazul în care majoritatea persoanelor din societate tind să subestimeze influenţa lor asupra rezultatelor pe care le pot atinge, şi sunt înclinaţi să cedeze în faţa celor care inspiră încredere îl legătură cu ceea ce pot face şi promit mai mult decât oricine altcineva poate oferi.

Acest proces este favorizat de o susceptibilitate comună, care ar putea fi numită „sindromul cocoşului”, de la vechiul proverb, “Să dai crezare numai cocoşului care cântă la răsăritul soarelui.” Ea apare din tendinţa oamenilor, ghidaţi mai mult de speranţă sau de teamă în loc de inteligenţă, de a supraestima puterea liderilor lor şi de a le atribui rezultate, fie bune sau rele, la care liderii au contribuit puţin sau deloc, şi poate chiar au acţionat pentru a le preveni sau reduce. Acest lucru vine de la incapacitatea celor mai multe persoane de a înţelege sistemele dinamice complexe şi comportamentul lor pe termen lung, fapt care îi determină pe oameni să atribuie efecte la evenimente anterioare recente, nu la cauze reale pe termen lung.

Apariţia tiraniei, prin urmare, începe cu probleme ale unui grup, se dezvoltă în sentimente generale de nesiguranţă şi de inadecvare şi se încadrează într-un model în care unele persoane îşi asumă rolul de “tată” pentru ceilalţi, care acceptă de bună voie să devină “copii” dependenţi de astfel de persoane numai în cazul în care sunt asiguraţi că un rezultat mai favorabil va fi obţinut. Acest model de co-dependenţă este patologică şi, în general, are ca efect luarea de decizii de proastă calitate, care fac situaţia şi mai rea, dar, pentru că modelul este patologic, în loc să-l abandoneze, co-dependenţii repetă comportamentul lor inadecvat dând naştere la o spirală vicioasă care, dacă nu e întreruptă, poate duce la totala dezagregare a grupului şi o înrăutăţire a rezultatelor posibile.

În psihiatrie, acest sindrom este deseori menţionat ca o “tulburare de personalitate autoritară”. În limbajul comun, termenul fiind “obsedat de control”

Jon Roland – Principles of Tyranny

Aplicaţi aceste principii la regimul Băsescu şi susţinătorii lui şi faceţi comparaţii.

În ultimii ani, regimul Băsescu a dat naştere la o categorie socială aparte, un om de tip nou, pe care l-aş numi corporatistul fascisto-băsist.

Corporatistul fascisto-băsist este un individ total rupt de societate, total lipsit de empatie şi solidaritate faţă de cei cu probleme sau aflaţi în suferinţă, care nu este interesat deloc de lumea în care trăieşte şi ce se întâmplă în jurul lui.

CFB-iştii trăiesc într-o bulă fericire pe care şi-au construit-o în universul lor autist, limitat şi izolat de restul lumii. Atât timp cât afacerea de familie merge, sau jobuleţul la multinaţională e satisfăcător, bănuţul curge lin şi constant, prietenii şi rudele sunt fericiţi şi sănătoşi, restul nu mai contează.

Îşi petrec aproape fiecare noapte în cluburi, unde fac poze cu prietenii lor snobi şi le postează pe Facebook sau Twitter, iau masa numai la restaurante cu specific, unde îşi etalează gadget-urile scumpe şi hainele de firmă, în fiecare week-end merg la munte sau la mare, cu maşinile luate în leasing şi cel puţin de două ori pe lună merg în excursii în străinătate… Atât timp cât în lumea lor totul e roz, strălucitor şi minunat nu îi mai interesează ce se petrece cu restul lumii.

Ceea ce îi defineşte pe aceşti indivizi este un dispreţ total faţă de cei care sunt mai săraci ca ei şi au probleme în asigurarea traiului. Fiind educaţi în spritul cretin, insuflat de cultura americană de sorginte fascistă, a competiţiei, a mitului supraomului şi învingătorului, aceştia se cred cumva superiori majorităţii membrilor societăţii. Ei sunt cei care au reuşit, iar ceilalţi sunt „luzării”, rataţii societăţii, sau cum ar spune anumiţi politicieni pdl-işti, „viermii” şi „ciumpalacii”.

În realitate, în cele mai multe cazuri aceşti parveniţi, nu sunt nici supraoameni, nici exemple de succes în viaţă ci doar nişte profitori, oportunişti şi paraziţi sociali ai sistemului.

Aseară, Mircea Badea, la emisiunea „În gura presei”, le-a dat o replică acidă acestor specimene, care se bat cu pumnul în piept că ei nu se duc la proteste, pentru că muncesc şi au tot ce le trebuie. Nici eu nu puteam să exprim mai bine în cuvinte ceea ce aş fi vrut să le spun acestor personaje triste ce se autoiluzionează să creadă că ei sunt total independenţi de societatea în care trăiesc şi ceea  ce îi afectează pe ceilalţi nu are efect şi asupra lor.

De data asta sunt perfect de acord cu Mircea Badea şi îi acord puncte în plus pentru că, din punct de vedere al statului social se apropie şi chiar îi depăşeşte pe mulţi dintre aceşti neo-fascişti băsisţi, dar totuşi nu aderă la mentalitatea lor găunoasă.

Vizionaţi aici fragmentul de emisiune!

Aceată proclamaţie circulă de ieri printre manifestanţii din Piaţa Universităţii:

1. Actuala putere să-şi dea demisia pentru ca Parlamentul să emită cadrul legislativ în masură să asigure dezvoltarea democratică reală a societăţii româneşti;

2. Vrem alegeri anticipate. Nici un parlamentar sau demnitar care s-a făcut responsabil prin semnarea de documente de cedare a avuţiei statului român către grupuri de interese nu va mai candida în vreo funcţie publică;

3. Clasa politică să lase societatea civilă să se organizeze;

4. Desfiinţarea structurilor mafiote şi a celor create de toată clasa politică din 1989 până acum;

5. Trecerea  elementelor economiei naţionale în gestiunea statului;

6. Depeledizarea televiziunii naţionale;

7. Conturarea interesului naţional în cadrul UE;

8. Confiscarea averilor ilicite, câştigate de parlamentari şi grupurile lor criminale. Tragerea la răspundere a celor vinovaţi pentru distrugerea şi vânzarea societăţilor româneşti şi a industriei, utilajelor, inclusiv a terenurilor aferente întreprinderilor foste de stat din 1980 până azi;

9. Renegocierea contractelor privind resursele energetice şi de materii prime de interes naţional;

- Roşia Montană

- Hidroelctrica

- Romgaz

- Rompetrol

- Readucerea în patrimoniul naţional a platformei continentale şi a resurselor ei; Cine se face răspunzător de semnarea înstrăinării acestor valori naţionale să fie tras la răspundere;

- Recuperarea tuturor sumelor de bani şi introducerea la bugetul de stat de către firmele căpuşe ale guvernanţilor de după 1989 până în prezent şi confiscarea tuturor activelor  acestor firme;

10. Restabilirea caracterului social al statului român (gaşca de la conducerea ţării trasă  la răspundere pentru desfiinţarea funcţiei sociale a statului român);

11. Tragerea la răspundere pe cale penală a şefului statului român pentru neprezentarea  în Parlamentul  României  a programului  securităţii  naţionale  şi folosirea  C.S.A.T pentru a ocoli Parlamentul în ceea ce priveşte interesul strategic al apărării naţionale,  distrugerea economiei naţionale, a învăţământului, a sistemului medical; apelarea la împrumuturi internaţionale fără ca banii luaţi să fie regăsiţi în economia naţională;

12. Repunerea în drepturile reale a intelectualităţii româneşti;

13. Punerea în funcţii de conducere a oamenilor după competenţa şi rezultatele concrete;

14. Oprit genocidul împotriva poporului român;

15. Stabilirea unor taxe şi impozite către populaţie care să fie suportabile, în funcţie de venituri, nu biruri ca acum;

16. Cerem dovada plătirii taxelor şi impozitelor către stat de persoanele care au făcut averi colosale şi care la ora actuală deţin clădiri, terenuri, păduri, etc, obţinute ilicit  din tranzacţii ştiute de ei cu ajutorul guvernărilor de după ’89;

17. Tragerea la răspundere a celor care au administrat şi înstrăinat fondurile U.G.S.R şi recuperarea lor;

18. Oprirea vânzării bunurilor R.A.P.P.S.

Sursa: CriticAtac.ro

Părerea mea este că, deşi ideile şi revendicările din această proclamaţie sunt bune şi legitime, totuşi ea este formulată şi redactată cam stângaci, simţindu-se nevoia unor specialişti: avocaţi, experţi în drept şi legislaţie internaţională, economişti etc.

Azi am avut de rezolvat nişte treburi şi am dat o raită prin Bucureşti. Am remarcat cu stupoare că, acolo unde altădată era o patiserie, o librărie, un magazin alimentar, sau de confecţii second-hand, acum, în spaţiul respectiv, poţi zări prin geamurile fumurii coşciuge, coroane de flori artificiale, lumânări groase de ceară albă şi alte accesorii macabre, iar deasupra intrării scrie, cu litere aurii pe fond negru, “Servicii funerare complete” sau “Servicii pompe funebre”, obligatoriu cu menţiunea “Non-Stop”.

Şi la mine în cartier s-au înmulţit acest gen de afaceri cu înmormântări! Chiar azi am numărat vreo 4 astfel de localuri. Într-unul din ele am zărit un tânăr de cel mult 22 de ani, înconjurat de capace de sicrie, aranjamente florale funerare şi lumânări, care stătea pe un scaun, într-o poziţie lejeră şi îşi butona de zor telefonul. Mă şi gândeam, oare ce salariu primesc aceşti oameni, care sunt obligaţi să trăiască jumătate din zi într-o astfel de ambianţă sinistră?

Cert este că astfel de afaceri – care au ca obiect de activitate asigurarea trecerii pe lumea cealaltă, în condiţii cât mai bune, a celor decedaţi – au mare succes în ultimul timp, având în vedere că, în plină criză, se deschid noi şi noi astfel de firme.

Şi de ce n-ar fi aşa? Doar Guvernul şi preşedintele nostru drag au oferit toate condiţiile necesare înfloririi industriei morţii! Pe lângă tăieri de salarii şi pensii, creşterea birurilor populaţiei, îndatorarea ţării la maxim, distrugerea economiei şi reducerea masivă a locurilor de muncă, aleşii noştri au creat şi un cadru legislativ propice: Legea Salarizării, Legea Pensiilor, Noul Cod al Muncii, Noul Cod Fiscal şi urmează la rând Legea Sănătăţii, care va fi cu siguranţă cea mai tare dintre toate!

Toate aceste “reforme” şi “măsuri” vor furniza materie primă din belşug pentru firmele de pompe funebre în următorii ani. Garantat!