De ce teorii ale conspiraţiei şi nu conspiraţii pur şi simplu?

By | 2 martie, 2012

Ceea ce urmează este o mare parte dintr-un articol publicat pe blogul colectiv Război întru Cuvânt. Am cerut permisiunea pentru a prelua acest material deoarece mi se parte foarte important pentru noi românii, constituind un argument puternic împotriva celor care vor să ne prostească în faţă şi să ne dezinformeze. De aceea îmi doresc ca aceste informaţii să fie citite şi înţelese de cât mai multe persoane cu bune intenţii.

Citind acest articol veţi înţelege mult mai bine ceea ce se întâmplă astăzi cu România, de ce se întâmplă aşa cum se întâmplă, care a fost scopul „tranziţiei” şi al „integrării” ţării noastre în UE şi ce ne aşteaptă în viitor.

 

Ce este Teoria Conspiraţiei? Teoria Conspiraţiei nu este de fapt o teorie în sine, ea este o denumire-umbrelă sub care s-au aciuat tot felul de aşa-zise teorii care au prea puţin de-a face cu însăşi noţiunea de teorie. În esenţă, Teoria Conspiraţiei spune că: există o elită la nivel mondial care complotează împotriva bunăstării lumii întregi, care doreşte sărăcirea şi chiar uciderea  unei mari părţi a populaţiei pentru a putea controla mai bine ceea ce va ramâne din ea.

Problemele încep însă cu CINE sunt mai exact aceste elite. Şi de aici avem lungul şir al aberaţiilor gen Icke cu descrieri despre reptilieni, extratereştrii şi ajungându-se până la a se da vina pe catolici şi creştinism în general. Teoria Conspiraţiei generează şi o altă problemă: nu răspunde în mod exact CUM aceste elite reuşesc să realizeze ceea ce doresc. Şi iarăşi începe şirul unui amestec dezlânat şi năucitor în care se aruncă în aceeaşi oală Alex Jones cu ale lui descoperiri despre Skulls and Bones, Bohemian Club şi anti-sistemul lui de paradă alături de subiecte ca FMI, Bilderberg, Comisia Trilaterală, tratate însă într-o cheie care compromite orice discuţie serioasă.

În consecinţă, avem de-a face cu un “mix” alcătuit din bucăţele dezlânate în care se amestecă aberaţiile cele mai penibile, minciunile cele mai gogonate cu jumătăţi de adevăr şi chiar cu adevăruri întregi. Orice teorie aplicată empiric trebuie să aibă un sistem epistemologic/metodologic de strângere şi prezentare a datelor, într-un mod coerent şi solid.

Teoria Conspiraţiei nu are şi nici nu poate să aibă aşa ceva, cel puţin nu în mod coerent şi sistematic, tocmai pentru că ea NU este o teorie… este doar un surogat vulgar al noţiunii de teorie.

Alternative existente la “teoria” conspiraţiei

Există o serie de teorii ale puterii (…).

Există două mari abordări: una pluralistă, care nu face decât să reproducă indiscriminatoriu discursul oficial, documentele oficiale şi care inevitabil ajunge să susţină sistemul ideologic dominant, identificat cu liberalismul. Pluralismul este concepţia dominantă despre putere care se aplică conştient sau inconştient în majoritatea zdrobitoare a analizelor politice considerate “mainstream”, “serioase“. În principal, pluralismul afirmă că puterea este dispersată în sistemul liberal, că nu există o singură elită dominantă în toate aspectele vieţii politice/sociale/economice, că de fapt există numai o “pluralitate de elite care domină în sectoare restrânse acolo unde resursele le-o permit; că sistemul liberal este unul care favorizează accesul unei multitudini de interese şi de actori, că este un sistem deschis, bazat pe competiţie (vezi Robert Dahl (1956), A preface to Democratic Theory).

În viziunea pluralistă, instituţii ca FMI, Banca Mondială, USAID sau Fundaţia Soros precum şi alte organizaţii internaţionale nu sunt decât nişte promotori ai valorilor şi ideologiei liberale în lume şi… cam atât. Nu se vorbeşte nimic despre interesele din spatele acestor instituţii.

Există însă o alternativă la această viziune asupra puterii care vorbeşte despre existenţa unei elite economico-politico-technocratice care împiedică accesul la discuţii şi decizii ale unei majorităţi, care reuşeste să elimine de pe agenda luării deciziilor, aspecte care ar fi cu adevărat în interesul public. Aceasta este cunoscută şi sub numele de “a doua dimensiune a puterii“ (vezi Peter Bachrach şi Morton Baratz, “The Two faces of Power”, in The American Political Science Review, Volume 56, Issue 4 (Dec., 1962), 947-952.).

Steven Lukes susţine o “a treia dimensiune a puterii“ (Steven Lukes (1974), “Power: A Radical View”; London: Macmillan Press) cu o viziune încă şi mai radicală. Ea postulează faptul că majoritatea nici măcar nu mai sesizează că interesele sale nu sunt îndeplinite de factorii de decizie politici ba chiar se reuşeşte să i se dea iluzia că o anumită ideologie (liberală în acest caz) şi deciziile luate în spiritul ei sunt de fapt în interesul public deşi nu este deloc aşa. Într-un cuvânt, avem de-a face cu un fel de proces de «spălare de creiere».

Pe ce se bazează aceasta? În principal pe ideologii. Totul se reduce la un ambalaj cosmetizat intelectual al unor idei prezentate în aşa fel încât să fie larg acceptate. Ele ascund cu abilitate faptul că în realitate slujesc unor interese care pot fi şi chiar sunt contrare interesului public.

Spre deosebire de pluralism, cele două concepte ale puterii susţinute de Lukes şi Bachrach & Baratz promovează o viziune non-pluralistă, în care nu există decât o singură elită dominantă, puterea fiind concentrată în mâinile acesteia.

Sub această umbrelă s-au dezvoltat în principal două teorii: Elitismul şi neo-Marxismul cu varianta sa cea mai de succes: neo-Gramscianismul (după părintele său ideologic, italianul Gramsci). Ambele concepte pornesc cam de la aceleaşi premize fundamentale: puterea este concentrată în mâinile unei elite sau a unei clase dominante, capitalismul transnaţional (în acest caz) care promovează o ideologie hegemonică: liberalismul.

Această clasă sau elită economico-financiară este în alianţă cu factorii de decizie politici pe care a reuşit (datorită coruperii acestora) să şi-i facă susţinători şi promotori ai intereselor sale. Alianţa însă mai are încă un actor foarte important: intelectualii. În varianta neo-Gramsciană ei se numesc “organic intellectuals” (într-o traducere română aproximativă ar putea fi denumiţi “intelectuali prin natura lor”). Aceştia pot proveni din mediul universitar, pot fi membri ai ONG-urilor, Institutelor de Cercetare, Think-Tank-uri, etc. dar principala lor componentă este cea tehnocratică.

Tehnocraţii au marele avantaj că reuşesc să găsească argumente “ştiinţifice” pentru orice decizie pe care o iau elitele politice, astfel încât să dea impresia că decizia respectivă este nu doar necesară şi inevitabilă, ci şi naturală, optimă, răspunzând unor nevoi obiective. Această elită intelectualo-tehnocratică este de fapt responsabilă pentru construcţia ideologică pe care se bazează “spălarea creierelor” majorităţii, de care aminteam mai sus.

Şi acum, câteva concluzii la care au ajuns diverşi analişti politici care au aplicat Elitismul sau neo-Gramscianismul.

Elite şi crize

  1. Elite. În spaţiul academic american s-a observat că după cel de-al doilea Război Mondial, în SUA s-a ridicat la o putere o elită financiaro-corporatistăcunoscută şi drept complexul militar-industrial – care domină clasa politică americană în mod din ce în ce mai evident (vezi cei mai reprezentativi teoreticieni: George Domhoff (1967 – publicat prima dată)”Who rules America”, McGraw-Hill Humanities; 6th edition (2009); Wright Mills (1956), “The Power Elite”)
  2. Crize artificiale. Această elită financiară s-a observat că este capabilă să provoace crize şi să le şi gestioneze venind cu “soluţia” gata pregătită, soluţie care nu are alt scop decât preluarea controlului de către această elită. Un exemplu celebru (în această literatură) este cel al crizei financiare prin care a trecut oraşul New York în anii ’70. Rezultatul a fost că sub pretextul acestei crize, un grup de bancheri şi politicieni au preluat controlul sub forma unui comitet care NU mai era responsabil pentru deciziile sale în faţa cetăţenilor acestui oraş, cei care votaseră conducerea acestuia. Corifeul principal era ideologul-şef, un anume Felix Rohatyn, israelian la origine, un bancher multimilionar ales ca reprezentat al grupului de interese financiar-bancar din New York. (vezi Erich Lichten (1986), Class Power and Austerity: The New York City Crisis (South Hadley, Bergin and Garvey); Robert Bailey (1986), The Crises Regime: the MAC, the EEC Band the Political Impact of the New York City Financial Crisis (Albany: State University of New York); William Tabb (1981), The Long Default: New York City and the Urban Fiscal Crisis (New York: Monthly Review Press); Frank Fischer (1989), Technocracy and the politics of expertise, Sage Publication, London)
  3. Austeritate. Tipic pentru situaţii de criză s-a observat că aceste elite promovează: austeritatea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul New York-ului. Şi iarăşi, tipic pentru astfel de cazuri austeritatea se reflectă în scăderea nivelului de trai al angajaţilor (dacă este vorba de o întreprindere) sau al populaţiei, în general (vezi referinţele de la punctul anterior).
  4. Măsuri anti-democratice. Din nou, tipic pentru modul de a acţiona al acestor forţe dominante, constatat de elitişti, este faptul că o astfel de criză este caracterizată nu numai de măsuri de austeritate dar şi de măsuri anti-democratice prin care, pe de o parte se reduc drepturile civile ale populaţiei, în timp ce pe de alta, factorii de decizie şi elitele “din umbră” dau din ce în ce mai puţin socoteală populaţiei pentru măsurile luate (vezi din nou referinţele de sus).

Neo-Gramscienii în studiile cu privire la Uniunea Europeană şi mai ales cu privire la lărgirea acesteia către Est au constatat următoarele:

  1. Interese. Uniunea Europeană este un proiect conceput încă de la începuturile sale (de către Jean Monnet et. comp.) ca promovând interesele unei elite industrial/financiare în aşa fel încât să «scape» de sub controlul naţional. Ideea fundamentală a Comunităţii Europene a fost să se erodeze puterea şi autoritatea statelor naţionale tocmai pentru a se da frâu liber acestor interese industrial-financiare (vezi Andrew Bieler şi Anthony Morton (2007), Social Forces in the Making of New Europe (London Palgrave); Hans Overbeek, (2003),” Globalization, neoliberalism and the employment question”, în H. Overbeek (2003), The Political Economy of European Employment: European Integration and the Transnationalization of the (UN) Empoyement question, (London: Routledge); Cafruny and Ryner (2007), Europe at Bay: Neoliberal Hegemony and the Transformation of Europe (Boulder, CO:Lynne Rienner); van Apeldoorn (2002), Transnational Capitalism and the Struggle over European Integration (London:Routledge); Laura Horn and Jan Drahokoupil (2008), Contradictions and Limits of Neoliberal European Governance: From Lisbon to Lisbon (London: Palgrave)
  2. Lobby. Deciziile capitale care au transformat Comunitatea Europeană în ceea ce este la ora actuală în principal: Piaţa Comună, Uniunea Monetară Europeană şi Tratatul de la Maastricht (partea politică a sa) au fost concepute şi impuse de către cel mai puternic lobby de la Bruxelles, acela al marilor industriaşi şi bancheri: Masa Rotundă a Industrialiştilor (The Round Table of Industrialists). Ei au ameninţat statele membre de la acea vreme, că, pe şleau vorbind, îşi vor lua “jucăriile” şi se vor muta spre zări mai benefice pentru interesele lor. Aceştia au fost puternic sprijiniţi de Comisia Europeană, condusă la acea vreme de Jacque Delors, care a reunit un grup de specialişti, toţi susţinători ai doctrinei economice neo-liberale, care să promoveze interesele marilor corporaţii internaţionale. Acest grup de intelectuali a venit cu argumente persuasive care prezentau acest proiect ca servind intereselor statelor membre. (vezi  pe lângă cei de mai sus şi Claudio Radaelli (1999), Technocracy in the EU, London: Palgrave); şi Justin Greenwood (1997), Lobby in the EU, London: Routldege – specificăm că aceşti autori NU sunt neo-Gramsciani ci fac parte din curentul pluralist).
  3. Lărgirea către Est. Un proiect de tip colonialist. Nu s-a dorit niciodată aducerea statelor foste comuniste la nivelul economic şi de bunăstare al celor din Occident. Nu a existat niciodată un Plan Marshall 2 pentru ele aşa cum s-a întâmplat după al Doilea Război cu Occidentul. (vezi mai ales Maria Ivanova, (2007), «Why there was no Marshall Plan for Eastern Europe and why this stil matters», Journal of Contemporary European Studies 15(3), 345-76.

Ceea ce s-a dorit, în privinţa ţărilor estice, a fost să se realizeze transformarea lor în pieţe de desfacere a produselor marilor corporaţii transnaţionale, pe de o parte şi să se coordoneze lipsirea lor de orice mijloace de a face faţă concurenţei acestora, pe de altă parte.

Principalul instrument a fost procesul de accedere la UE prin care acestor state li s-a  impus să respecte o serie de condiţii. Aceste condiţii implicau o doctrină neo-liberală economică agresivă care nu s-a aplicat niciodată (până acum) în Occident: privatizări rapide şi masive în principal în folosul capitalului extern, taxarea indirectă şi redusă a investitorilor străini (statele foste comuniste devenind un paradis fiscal pentru rechinii corporatişti transnaţionali), imposibilitatea de a-şi proteja producătorii locali/naţionali datorită regimului de “piaţă liberă” prin care taxele la importuri (din UE) sunt practic anulate.

Aşa se face că economia acestor state este redusă la componenta sa consumeristă de import, cu foarte puţine posiblităţi de a-şi pune la punct sectorul de producţie, fie el industrial sau agrar, şi de a deveni competitivi pe piaţa externă. De aici deficitul comercial mereu în creştere, de aici acumularea datoriilor publice, de aici actualele probleme de… criză “economică”. S-a demonstrat că tot acest proiect economic vândut către Est de către UE ca o reţetă sigură a succesului a fost conceput şi avansat de către acelaşi lobby al Marilor Industriaşi (şi bancheri) şi scurpulos manageriat de către Comisia Europeană. (vezi aceeaşi autori de mai sus)

Afirmaţiile de mai sus sunt făcute pe baza unor cercetări academice riguroase de către analişti care predau la universităţi din Europa şi din SUA sau care sunt membri ai unor Think-Tank-uri cunoscute. Lucrările lor fac parte din curriuculum-ul departamentelor de ştiinţe politice, integrare europeană, de studii economice de-a lungul şi de-a latul Europei  (Occidentale) şi în SUA.

Aceşti oameni au ajuns la aceste concluzii cu ani buni înainte să se ajungă la dezastrul pe care-l trăim noi acum (vezi literatura pe linie elitistă apărută încă din anii ‘50).

În concluzie, pentru orice analist serios al evenimentelor desfăşurate în ultimii zeci de ani, nu este nevoie de nicio pseudo Teorie a Conspiraţiei ca să se înţeleagă realitatea în care trăim şi cauzele a ceea ce se întâmplă la ora actuală. E nevoie doar de depăşirea barierei propriei superficialităţi (accesul rapid la informaţie nu implică, în mod automat, cunoaşterea şi nu exclude absolut deloc procesele gândirii) şi de un studiu, mai mult sau mai puţin amănunţit, al unor evenimente, sisteme ideologice şi al dimensiunilor puterii ce implică omul şi natura umană.

Citiţi articolul integral pe Război întru Cuvânt

O părere la “De ce teorii ale conspiraţiei şi nu conspiraţii pur şi simplu?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

CommentLuv badge