Era prin 1992, dacă îmi amintesc bine. Pe atunci eram doar un puşti care nu ştia prea bine ce-i rezervă viiorul. Lucram la o fabrică comunistă, care încă nu fusese falimentată şi vândută la fier vechi. Bobinam motoare electrice pentru macarale, trenuri de mină sau ascensoare. Pe urmă m-am ocupat şi de impregnarea motoarelor în lac, aşa că trebuia să mânuiesc singur într-o hală imensă, macarale, poduri rulante şi nişte cărucioare cât casa pe care se puneau carcasele de motoare pentru a fi băgate în cuptoarele de uscare a lacului. Munca era destul de grea şi periculoasă. Adesea se întâmplau accidente de muncă în urma cărora tineri de seama mea rămâneau infirmi pe viaţă.
Lucram în trei schimburi, dar tot reuşeam să-mi fac timp ca să merg la Şcoala Populară de Artă Bucureşti, unde urmam cursurile de chitară. Îmi doream să am formaţia mea şi să ajung ca cei de la Iris sau Holograf. Veşnic aveam mâinile murdare de lac, cu multe tăieturi de la foliile de izolaţie şi miroseam din cap până în picioare a toluen, dar aveam visuri mari.
Acolo m-am împrietenit cu un coleg, Valeriu care era şi el tot la chitară. Provenea dintr-o familie de avocaţi şi era student la drept. Mergeam amândoi pe la tot felul de petreceri şi evenimente sau cântam pur şi simplu pe stradă, pe la „Romană”, metrou şi pe unde mai apucam făcându-ne astfel noi prieteni.
Pe lângă cursurile practice aveam şi orele de teorie muzicală pe care le făceam cu profesorul Bârlădeanu. Atunci era marea noastră bucurie pentru că ne întâlneam cu elevii de la celelalte instrumente, dar în special cu fetele de la canto. Multe dintre ele au ajuns mai apoi vedete cunoscute, altele au plecat din ţară, iar restul s-au pierdut în anonimat.
Atunci am cunoscut-o pe Alina. Era o fată mică de statură, blondă şi cu sânii mari, gen Pamela Anderson (cred că erau naturali pentru că pe atunci nu se ştia de silicoane). Ne-a plăcut amândurora de ea, şi mie şi prietenului meu, pentru că era mereu veselă şi comunicativă. Adesea plecam împreună de la cursuri şi mergeam la metrou, sau ne mai plimbam prin oraş. Amândoi o plăceam şi ea ne dădea de asemenea de înţeles că ne place pe amândoi, dar parcă de la mine totuşi, aştepta ceva mai mult.
Cu fetele de la canto pot spune că aveam şi o relaţie strict profesională, dacă se poate spune aşa. Ele ne mai dădeau partituri de voce pe care noi le transcriam pentru chitară, sau le făceam rost noi de cântece pe care ele şi-le doreau, iar cei care erau mai pricepuţi şi aveau şi tehnică în dotare realizau şi negative pentru piesele lor.
Alina îmi spusese de mai multe ori că îi place Janet Jackson şi că ar vrea să cânte nişte piese din repertoriul ei, dar nu a găsit până acum nicio casetă. Aşa că, atunci când am văzut la mine în cartier o astfel de casetă, la chioşcul din drum spre casă, am sunat-o pe Alina să îi spun. Ea s-a bucurat şi mi-a spus să i-o cumpăr, urmând să îmi dea banii pe ea când ne întâlnim.
Atunci nu ştiu cine naiba m-a pus, să o întreb când este ziua ei şi să-i spun că, dacă ar fi fost ziua ei, i-aş fi făcut caseta cadou. Şi ce credeţi că îmi zice hoaţa mică? Îmi spune că ziua ei din păcate a fost, dar că poate să mă invite la petrecere de ziua fratelui ei, care era peste câteva luni. Am luat acest lucru ca pe o glumă şi i-am spus că poate la anul la următoarea ei aniversare vom încerca poate cu altă casetă, rămânând convins că fata se va prezenta cu banii.
În zilele următoare m-am întâlnit cu ea, când am ieşit de la cursuri şi am plecat împreună spre casă. I-am dat caseta, mi-a mulţumit, a băgat-o în geantă şi tot drumul până la metrou mi-a povestit tot felul de lucruri, despre câinele ei, despre frate-su, despre părinţi, pe la ce petreceri a fost, dar despre bani nu a suflat o vorbă. Când am ajuns la staţia de metrou, a chemat un taxi, m-a sărutat pe obraz şi mi-a strigat în fugă, în timp ce se urca în maşină că mă va invita negreşit la ziua fratelui ei.
Am acceptat situaţia şi m-am resemnat. În fond nu era prea scumpă o casetă pe atunci când nu apăruse încă legea drepturilor de autor şi se importau masiv casete din Polonia, sau se înregistrau la noi prin apartamente, cu aparatură mediocră. Rămăsesem totuşi cu un gust amar, datorită felului cum a procedat încercând să mă păcălească. Şi culmea, nu era o fată care să ducă lipsă de ceva. Părinţii ei erau patroni la o firmă şi o răsfăţau destul de mult. Îşi permitea să meargă des cu taxiul, avea banii de taxe pentru şcoală asiguraţi şi mai era şi studentă la ASE, ca să nu mai vorbesc de ţoale, distacţii şi alte chestii.
Am uitat de această întâmplare, chiar şi de ziua fratelui ei, la care îmi promisese că mă invită, dar am căutat să menţin relaţia noastră la nivelul de amiciţie. Aşa că i-am respins avansurile pe care mi le făcea, gesturile de tandreţe, sărutările la despărţire etc.
Dacă a văzut că lucrurile stau aşa, fata s-a orientat către prietenul meu Valeriu. Eu credeam că vrea să mă facă gelos, pentru că, de fiecare dată avea grijă să o surprind pe holuri, pe scări sau în curtea şcolii îmbrăţişată cu el sau în diverse alte ipostaze tandre.
M-am bucurat pentru ei că s-au găsit şi chiar l-am felicitat pe Valeriu pentru că el a fost cel ales. Chiar nu îmi părea rău deloc şi acceptasem cu bucurie situaţia ca toţi trei să rămânem prieteni, iar ei doi cuplaţi.
Au mai trecut câteva luni de la această poveste. Într-o zi după ce am ieşit de la şcoală, hoinăream prin oraş cu Valeriu, ca să vedem cum mai putem face rost de nişte bani,. El lucra la „Coleus”, una din primele tentative de supermarket de la noi, unde era patron, vestit pe atunci, domnul Urzică, dar salariul era mic. Eu devenisem între timp şomer, aşa că încercam să mai facem rost de ceva bani pentru taxe sau pentru o chitară mai bună. Amicul meu găsise o metodă ingenioasă de a scoate bani din telefoanele publice blocate, cu un magnet de la firma unui taximetrist, pierdut în timpul unui accident.
Cum mergeam noi aşa, Valeriu simte nevoia să-mi facă o mărturisire:
„Uite care-i treaba! Îţi spun asta pentru că îmi eşti prieten şi trebuie să ştii cu cine ai de-a face…”
„OK”, i-am zis.
„Mi-a spus Alina că eşti supărat pe ea, pentru că i-ai luat o casetă şi ea nu a avut bani să-ţi dea, dar ţi-a promis că te invită la ziua lu’ frate-su…”
„Nu sunt supărat, dar nu mi-a plăcut cum a procedat! Aşa, şi?!”
„Păi uite ce mi-a zis! Că vrea să mă invite la ziua lu’ frate-su, dar nu ar vrea ca tu să ne încurci… şi că să îţi găsim şi ţie o fată ca să poţi să vii şi tu…”
„Şi mi-aţi găsit?!”, am spus eu râzând.
„Păi nu, că a fost ziua lu’ frac-su, dar a hotărât că e mai bine ca tu să nu vii.”
Am fost şocat să aud asta, dar nu prea tare, pentru că deja îmi dădusem seama cu cine am de-a face. Am fost mai mult dezamăgit. A fost un moment în care am început să am mari rezerve în ceea ce priveşte inocenţa femeilor şi mi-am pierdut totodată şi încrederea de copil naiv pe care o avusesem în oameni până atunci.
Mi-am adus aminte de această lungă şi veche poveste după ce am aflat că Olix a împrumutat acum un an şi ceva o sumă de bani destul de importantă unei oarecare Gabriela Nedeianu şi aceasta nu a returnat-o nici până în ziua de azi, folosind ca pretext diverse minciuni.
