Este ştiut faptul că celebra cântăreaţă Whitney Houston a avut mari probleme cu drogurile, fapt care i-a afectat cariera, sănătatea şi în final a costat-o şi viaţa. Dar cred că puţini sunt cei care ştiu că motivul pentru care vedeta a urmat această cale a fost un respect de sine scăzut şi o mare nesiguranţă interioară.

Actorul Kevin Costner, care i-a fost partener în filmul „The Bodyguard” spunea la ceremonia ei de înmormântare că, fiind „fără îndoială cea mai talentată cântăreaţă din lume, credea despre ea că nu era suficient de bună”.

Respectul de sine este acel sentiment care îţi dă încredere şi putere interioară şi care îţi spune că eşti valoros doar pentru faptul că exişti. Un respect de sine scăzut, le face pe persoanele afectate să simtă că nu sunt suficient de valoroase, că nu sunt demne să fie iubite, sau că nu se ridică la nivelul aşteptărilor celorlalţi, sau la nivelul la care sunt percepute de ceilalţi.

Un articol de pe NaturalNews având ca temă această problemă, cu care s-a confruntat şi inegalabila Whitney Houston, vorbeşte despre „capcana respectului de sine”.

Când ne-am propus să devenim ceva important, facem loc în mod automat unui anumit grad de îndoială de sine. Chiar şi marii lideri ai oricărei discipline spirituale s-au îndoit de sine la un anumit moment pe calea lor. Nimeni nu este imun.

Îndoiala de sine este amplificată dacă ne vom concentra pe un obiectiv egocentric (cu toate acestea nu cred că ego-ul în sine este “rău”). De exemplu, dacă îmi imaginez că sunt un diavol chipeş, ridic în acelaşi timp problema că s-ar putea să nu fiu, sau că altcineva ar putea fi mai frumos decât mine. Concentrându-mă pe a fi frumos, favorizez nesiguranţa. Acest lucru mă poate determina să iau măsuri tot mai mari pentru a-mi îmbunătăţi aspectul fizic. Insecuritatea cronică poate deveni destul de puternică şi îmi poate denatura chiar şi judecata.

Aceasta este capcana. Dacă am hotărât să devin cel mai bun, mă voi confrunta şi cu posibilitatea de a fi cel mai rău. Dacă am stabilit că voi câştiga, creez posibilitatea de a pierde. Eu nu creez posibilitatea de a pierde în mod intenţionat. Acest lucru este inerent procesului. Câştigul şi pierderea se definesc reciproc, la fel frumuseţea şi urâţenia, bogăţia şi sărăcia, amarul şi dulcele. O mare parte din experienţa umană este dualistă prin natura sa, după cum este determinată de creierul nostru primitiv. Chiar şi căutarea unicităţii include posibilitatea unei “multi-unicităţi.”

Acest principiu se aplică şi în cazul căutării respectului de sine. Când ne concentrăm să-l ridicăm până la cer, creăm şi posibilitatea ca acesta să poată cădea în adâncuri. Ajungem în final pe o bandă de alergare fără sfârşit, în încercarea de a ne dovedi iar şi iar că suntem valoroşi. Cei cu un talent de excepţie, sau care trăiesc în centrul atenţiei, ori ambele, ar putea avea parte de cele mai mari provocări.

O trupă britanică şi un grup de oameni de ştiintă au creat cea mai relaxantă melodie din istoria omenirii.

Cântecul a fost compilat de terapeuţi ai sunetului, împreună cu formaţia „Marconi Union” din Manchester. Oamenii de ştiintă au pus 40 de femei să asculte piesa şi au constatat că este mult mai eficientă, ajutându-le să se relaxeze, decât  melodii interpretate de Enya, Mozart şi Coldplay.

Piesa „Weightless” acţionează prin utilizarea unor ritmuri specifice, tonuri, frecvenţe şi intervale pentru a relaxa ascultatorul. Un ritm continuu de 60 de BPM (bătăi pe minut) face ca undele cerebrale şi ritmul cardiac să se sincronizeze cu acesta: un proces cunoscut sub numele de “entrainment”.

Sunetul şi muzica sunt constituite din vibraţii, cu cât mai multe vibraţii pe secundă, cu atât mai mare e “înălţimea-ridicarea”. Unitatea de măsură pentru aceasta este hertz-ul, notat Hz.

432 Hz este “muzica” naturală în univers, spre deosebire de 440 Hz, care este opusul şi pe care îl găsim în muzica din zilele noastre, de exemplu, albume de muzică şi fişierele mp3.

Vibraţia, sunetele, sunt forma de organizare a Universului nostru. Ştiinta numită Cimatica, arata că, la trecerea sunetelor printr-un mediu (aer, lichide, pulbere solidă etc.) provoacă asupra acelui mediu efecte în structurarea acestuia.

Imaginati-vă că o persoană incredibil de puternică şi bogată, care în mod secret prosperă de pe urma conflictelor, războaielor, bolilor, află că anumite sunete (acele frecvenţe sonore care se divid la 2) creează opoziţia, discordia, conflictul, în timp ce sunetele ale căror vibraţii se divid la 3, (care semnifică echilibru, reconciliere, poliţete, armonie…) produc simetrie, armonie vizuală, structuri plăcute ochiului.

Acum imaginaţi-vă că acea persoană poate să impună tonul standard al tuturor instrumentelor muzicale din lumea Vestică! Imaginaţi-vă că astfel el va structura întreaga creaţie muzicală bazată pe game care induc stări de dezacord, conflict! Pare de domeniul fantastic numai că… în septembrie 1939 a ieşit la suprafaţă că exact asta a făcut Rockefeller, (Illuminati) când, mânat de interese financiare, a dictat ca vibraţia standard pentru sunetul La (A) de deasupra lui Do (C) mijlociu, să fie “fix ” 440Hz!

Această vibraţie nefirească, desprinsă de tonurile şi sunetele sacre, a dus la stare de război în subconştientul omului european! Diapazonul de acordare a instrumentelor muzicale, a fost fixat să vibreze la 440Hz — vibraţie pară! — şi în consecinţă toate celelalte note au fost afectate similar! În ciuda aparenţei de “muzică dulce”, o orchestră simfonică poate deveni când toate instrumentele sunt acordate în baza “La “- 440Hz , o armă de control mental/emoţional în masă, indiferent de piesa muzicală pe care o cântă! Aceste vibraţii influenţează gândurile spre dizarmonie şi conflict.

În ultimă instanţă, este controlat creierul, care conduce la starea de război! Într-o lucrare intitulată “Musical Cult Control ” , Dr. Leonard Horowitz spune că asemenea frecvenţe muzicale, pot conduce masele la agresiune, violenţă, mişcări sociale şi în plan fizic la… boală!

Culmea e că în acelaşi timp, agenţii acestei conspiraţii recomandă “terapii” bazate pe chimicale, tranchilizanţi şi alte medicamente, pentru afecţiuni pe care tot ei le-au provocat! Vibraţiile au impact asupra noastră prin mediul cel mai raspândit de propagare: apa. Suntem 70% apă, iar vibraţiile se transmit celulelor din corp, care la rândul lor comunică între ele starea de sănătate sau boală a organismului. Lumina şi sunetul, stau la baza comunicării intercelulare.

Astfel s-a procedat începând cu 1910, când fundaţia Rockeffeler, a făcut o donaţie către American Federation of Musicians, pentru a adopta standardizarea sunetului la 440Hz, fiind apoi adoptată şi generalizată în toată cultura vest europeană!

Dr. Leonard Horowitz concluzionează: “Muzica afectează bioenergetic chimia corpului, metabolismul, psihicul, starea de imunitate,. Astfel corpul e indus să vibreze către o stare de conflict şi dizarmonie, în loc de armonie şi iubire.”

Sursa: Piatza.net

Rapperul Uzzi de la B.U.G Mafia a acordat un interviu (dacă poate fi numit aşa) pentru postul Zeus TV. După ce le-a pipăit şi le-a lins pe faţă pe cele două reporteriţe, Ella şi Ramona, (cam piţipoance) a început să scoată pe gură tot felul de expresii porcoase de genul:

Eu vreau să o f.. pe asta mică! Vreau să se legalizeze marijuana, dar nu şi prostituţia pentru că aşa toţi proştii ar avea parte de p…ă. Vreau să vă f.. pe amândouă!

Cred că băiatului ori i-a cam scăzut popularitatea, ori consumase ceva substanţe euforizante înainte. Sau poate era de vină ţigara?!

Sursa: Click!

Acum ceva vreme vorbeam despre Apogee Jam şi spuneam că aş dori să găsesc o interfaţă audio pentru chitară, care să meargă şi pe PC.

Între timp am găsit, ce-i drept doar pe Internet, Behringer UCG102. Marfă germană ieftină şi de calitate. Cred de fapt că este cea mai ieftină interfaţă audio pentru chitară electrică existentă pe piaţă.

Se conectează la calculator prin USB şi are pe lângă intrarea pentru chitară şi o ieşire pentru căşti. Vine împreună cu un CD cu software, care permite emularea unor diverse tipuri de amplificatoare, efecte, tonuri etc.

Cu acest dispozitiv puteţi înregistra şi procesa semnalul audio în calculator, iar apoi îl puteţi mixa cu alte bucăţi muzicale, dar puteţi şi exersa în acelaşi timp, fără să deranjaţi vecinii.

Înainte de concertul lui Justin Bieber de la Monterrey Arena din Mexic, se anunţă la casă că biletele s-au epuizat. Şi iată cum reacţionează la auzul veştii fanele pubere ale vedetei!

Gypsy jazz-ul sau gypsy swing-ul, ori jazz manouche, cum îi spun francezii este un stil de jazz consacrat şi popularizat în anii ’30 de Django Reinhardt, un muzician de origine romă, născut în Belgia şi care a trăit în Franţa prin mahalalele de la periferia Parisului.

Stilul său 100% original de cântat la chitară, cu tehnici de ciupire şi ritmuri specifice, scheme armonice destul de complexe şi folosirea frecventă a arpegiilor în cadrul solourilor, a cucerit întreaga lume influenţând în mare măsură şi jazz-ul american din acea perioadă.

Iată o demonstraţie de virtuozitate la chitară cu sonorităţi gypsy jazz în stilul lui Django Reinhardt.

Compozitorul Cornel Fugaru, în vârstă de 70 de ani, a murit azi la Spitalul Elias din Bucureşti, unde era internat din cauza unei maladii cronice grave.

Cornel Fugaru s-a născut pe 2 decembrie 1940, la Bucureşti, şi este un cunoscut compozitor de muzică uşoară, cântăreţ şi instrumentist. În tinereţe a fost membru şi lider al formaţiei “Sincron“, prima formaţie românească de rock ‘n’ roll.

“Sincron” şi Nancy Holloway într-un fragment din filmul “Împuşcături pe portativ” din 1968, în regia lui Cezar Grigoriu.

Bătrânelul simpatic din următorul filmuleţ se numeşte Jim Bruce. Încerc să învăţ câte ceva de la el din tutorialele video pe care le postează pe Internet. Omul ăsta este absolut fantastic prin ceea ce poate să facă pe o chitară acustică, utilizând doar tehnici de ciupire cu degetele!

Dacă ar fi să-mi cumpăr acum o chitară, aş opta fără să stau pe gânduri pentru Ibanez AG75. Este o chitară semi-acustică, adică are cutie de rezonanţă şi se poate cânta la ea atât la rece (unplugged), cât şi conectată la un amplificator.

Acest model de chitară este foarte potrivit pentru blues, jazz, dar şi rock. Seamănă mult cu modelele folosite de maeştrii clasicii ai blues-ului şi rock’n roll-ului, cum ar fi B.B. King sau Chuck Berry.

Ceea ce îmi place foarte mult la această chitară, pe lângă faptul că este semi-acustică şi arată “într-un fel”, este faptul că are un sunet cald şi curat, dar în acelaşi timp se poate cânta la ea şi chestii mai agresive, gen hard rock/metal, cu mult distors, deşi pick-urile nu sunt active (nu au preamplificare). Singurul dezavantaj este că decupajul inferior al corpului chitarei, nu este suficient de adânc pentru a permite accesul cu uşurinţă la ultimele taste, ce corespund notelor ultra acute. Dar, în comparaţie cu restul, pot să trec uşor cu vederea acest lucru.

Ca să vă faceţi o idee cum sună: